Pages

28 February 2010

Atat....

Îţi spuneam că mă temeam să mă întorc. Nu ştiam unde anume. Era doar acolo. Nu trebuia să poarte neapărat un nume. Mă întrebai nevinovat dacă îţi vorbeam de „acasă”. Tu îi mai cunoşteai înţelesul? Îţi zâmbisem amar la auzirea acelui cuvânt mult prea străin mie. Uitasem de ceva vreme, poate de prea multă, ce însemna. Nu ştiam dacă îi era sinonim clădirii gri în care reveneam zi de zi. Sau dacă semnificaţia lui se regăsea în cea a mânii care o îmbrăţişa himeric pe a mea în îndepărtatele după-amiezi triste şi ploioase de toamnă. Îţi povesteam că mă simţeam, pe minut ce se stingea timpul, orfană de tine. Iar tu râdeai copios pe seama mea, repetându-mi neîncetat că într-o bună zi va muri şi copilul din mine. Mă supăram cumplit şi-ţi replicam tăios că nu-ţi voi mai dărui nici priviri, nici atingeri şi nici zâmbete. Te îmbrăţişam ca şi cum era ultima oară când visam. Ca şi cum visele mă ţineau perfid în viaţă. De parcă tu erai totul, iar eu mă anulam în preajma ta. Dar ce sens mai are să-mi amintesc ? Priveşte-mă! Aşa-i că n-a mai rămas nimic? Trist. Nici tu nu mai eşti acelaşi. Pe chip ţi s-a întipărit o duritate nesfârşit de tristă. Surâzi tâmp în zare. Nici acolo nu mai ai ce vedea. E pustiu pentru noi... Mai 2006

17 February 2010

Sticla amintirilor se sparge mai usor in aceste zile in care vantul risipeste povestile de iubire tarzii.

12 February 2010

In secundele moarte, imi invelesc pielea cu franturi din tine. Farame de cuvinte strivite de prea multa tacere. Una pe care doar tu ti-ai imaginat-o. O tacere transformata prea tarziu intr-o casacada de cantece. Note muzicale uitate pe un portativ fara masura. Am spus acum ceva vreme ca e prea tarziu. Timpul nu-si va mai numara pasii in noi atunci cand vom renunta la propriile noastre fantome. Cand imaginile nu ne vor mai spune nimic. Cand privirile isi vor pierde lumina. Acea licarire atat de similara. Oare doar culorile ne diferentiaza? Oare strigatele noastre de ajutor nu au acelasi ecou in prapastiile din oamenii cu chip de lut? Oare filele inchise din acele carti nu au ars aceeasi poveste? Litere pierdute pe randuri sterse...

9 February 2010

Rememberin'good old times

Navigand astazi pe internet, am descoperit aici un interviu cu Robert Turcescu. Mi-am amintit de emotiile care m-au incercat cand l-am intervievat la randul meu in urma cu aproape cinci ani. Mai jos regasiti articolul aparut in iunie 2005 in suplimentul "Alta Viata Magazin," editat de cotidianul central "Viata Libera Galati".

· „Libertatea de a-mi susţine opiniile e sinonimă cu un mod de a exista”

În momentul în care Robert Turcescu a venit la Galaţi, am vrut să văd dacă realitatea se pliază pe imaginea lui de la televizor. Ceea ce m-a frapat cel mai mult a fost naturaleţea cu care a acceptat să-mi acorde câteva minute, timp în care mi-a împărtăşit ceva din secretele profesiei sale.

- Care este reţeta unui jurnalist de succes?

- Nu se poate vorbi despre aşa ceva. Nu există secrete în această privinţă. Pentru a deveni un bun ziarist este nevoie de foarte multă muncă şi de multe nopţi nedormite. În ciuda acestor condiţii, satisfacţia pe care am avut-o în peste 11 ani de presă a fost imensă, aşa că a meritat sacrificiul.

- Cum a început această pasiune?

- Ar fi foarte multe de povestit, ţi-ar lua zile întregi să asculţi toată povestea. Libertatea de a-mi susţine opiniile este sinonimă cu un mod de a exista. În principiu, ea a apărut din dragostea de a face ceva pentru cei din jur.

- Ce înseamnă pentru dumneavoastră şansa de a vă exprima... aproape liber gândurile?

- Este o condiţie esenţială pentru a te simţi un om liber, dar şi cel mai important lucru pe care un individ îl poate face pentru el şi, în acelaşi timp, pentru ceilalţi.

- Mai aveţi în ce să credeţi?

- Întotdeauna! Există valori fundamentale al căror reper nu poate fi niciodată distrus şi ele sunt familia, ţara, prietenia şi iubirea.

- Din ce cauză sunteţi atât de trist când scrieţi despre societatea românească?

- Pentru că, din nefericire, trăim într-o lume, nu numai într-o ţară, ci într-o lume în care motivele de a fi solar sunt foarte puţine, dar asta nu înseamnă că textele pe care le scriu nu au o doză de optimism ascunsă dincolo de această relativă tristeţe. Cred că este vorba de o cheie de interpretare aici şi cine priveşte cu mai mare atenţie aceste lucruri poate găsi şi o astfel de interpretare.

- Ce ascunde, în realitate, acel jurnalist incisiv şi nemilos „de pe sticlă”?

- Un om care gândeşte şi care e preocupat de ceea ce se întâmplă în jur.

- Care este menirea unui om de presă?

- Jurnaliştii nu rezolvă problemele, ei încearcă să arate adevărata faţă a acestora. Uneori este posibil ca din textele lor să rezulte şi ceva soluţii, dar nu asta este misiunea lor. Ei descoperă originea evenimentelor şi lasă publicul să tragă concluziile.

- Ce credeţi despre faptul că unii români văd în dumneavoastră Speranţa?

- Este o onoare incredibilă, dar cred că vorbim de lucruri mult prea mari. Ea nu e dată de o persoană sau alta, este oferită de o sumă de indivizi care, trezindu-se, pot schimba lucrurile. Un singur om, nici doi, nici trei, nici o mie nu pot schimba situaţia actuală a României. Speranţa vine din puterea noastră de a ne coagula într-o mişcare în stare într-adevăr să o redeschidă.

- Ce sentimente vă încearcă atunci când aflaţi adevărul?

- El nu există, e o chestiune relativă. Sunt momente în care afli frânturi de realitate, ceea ce este foarte important pentru că, de fapt, el este o sumă de mici adevăruri. Dacă eu descopăr câteva, tu câteva şi cei din jurul nostru alte câteva putem să sperăm că înţelegem lumea în care trăim.

- Ce poate vedea un tânăr de 18 ani în România zilelor noastre?

- Tot ce îşi doreşte. Aici există şi durere, şi speranţă, dar şi foarte multe oportunităţi pe care, din păcate, unii, din ignoranţă sau rea-voinţă, le ratează. Este o ţară în care sunt foarte multe de făcut şi provocarea unui individ este tocmai asta.

Jurnalistul Robert Turcescu este un om ca toţi ceilalţi: îşi acordă în fiecare zi câte o bilă neagră, mai zâmbeşte, de foarte multe ori râde în hohote. S-a spus la un moment dat despre el că este un om cu „O” mare, care găseşte mereu ceva nou de făcut. După cum mărturiseşte el însuşi într-un articol din "Dilema Veche": „Dacă închid ochii mă văd încălecând mânzul zilei de mâine, călărind orele în căutarea unor noi provocări”.

Raluca Mihai

Foto: Victor Cilincă