Pages

31 December 2010

At the end

Urasc sfarsiturile de an. Le detest pentru ca de fiecare data trebuie trasa o linie interminabila sub care sunt ingramadite reusitele si esecurile. Si iarasi apar intrebarile pentru care nu exista raspunsuri. Sau pentru care nu ne dorim sa gasim raspunsuri. Am amanat aceasta clipa. Nu stiu neaparat din ce motive. De fapt, imi place sa cred ca nu cunosc cauza reprogramarii deciziilor importante. As victimiza daca as afirma ca acest an nu a fost unul bun. Schimbari mai mari ca cele produse in ultimele luni, nu am trait de foarte multa vreme. Sunt tentata sa spun ca am pierdut multi oameni. Unii pe care ii consideram importanti, insa un actor mi-ar spune ca-mi irosesc energia degeaba. Am castigat clipe indescriptibile in compania unor persoane nemaipomenite. Dintotdeauna am vazut partea buna din oameni si partea rea din mine. Wrong! Double wrong! 
Notiunea de timp si-a piedut, pentru cateva luni, sensul propriu. Din simplu motiv ca tu te-ai transformat in minute/ore/zile/saptamani, iar eu...m-am ratacit si mai tare in labirint.
Insa diminetile de inceput de saptamana au devenit mai placut, chiar daca ploua. Umbrela ta stia sa ma apere. La trecut, fara doar si poate.
Ceva s-a intamplat cand m-am intors in Bucuresti. Am realizat ca TU esti singurul care conteaza cu adevarat. Pentru ca te-ai indragostit de partile rele din mine, de acele lucruri pe care eu le urasc din tot sufletul meu.
Dar... ma astept la multe in anul ce urmeaza... sper ca si voua. Gandurile mele bune doar pentru voi. 


27 December 2010

Am toate cuvintele pe care nu le pot rosti. Incerc sa te fac sa le intelegi, insa ma privesti uimit si taci. Stiu sa te ranesc cand te astepti mai putin. Nimic nu este intentionat. Nici macar linistea. Mi-ai invatat harta atat de repede, dar eu nu mai stiu sa mai ajung la mine. Dar la tine? Chiar am ajuns? As vrea sa..... Dar.... Pustie si....
Ma intreb daca visez cu ochii deschisi sau chiar traiesc prin tine de.... mii de clipe. Da.... imi raspunzi la aproape toate intrebarile pe care nu indraznesc sa ti le adresez. Doar atingandu-mi tamplele zvacnind de dor... 
Every yesterday is empty.....
Je finis chaque jour par oublier. Les instances. Les mains. Tes doigts le long de mon peau.

22 December 2010

Daca nu stiti ce inseamna norocul, cititi aici!

De vreo cinci ani sunt norocoasa pentru ca lucrez cu niste oameni nemaipomeniti. Daca in Galati, eram inconjurata de foarte multi cunoscuti, cand am ajuns in Bucuresti, ma aflam printre straini. Cert este ca cei de acum imi sunt dragi astazi. 
Vale. Mi-e greu sa o caracterizez pentru ca nu cred ca sunt cuvinte care sa descrie cat imi este de draga. Deunazi, o priveam si-mi exclama "Femeie nebuna, nu te mai uita astfel la mine ca ma intimidezi!". Ca sa-ti raspund draga mea, ce-i frumos si lui Dumnezeu ii place.
Livaia. Te pup, te sun eu. Livaia e un om mult prea matur pentru varsta pe care o va implini pe 26 decembrie. "Sunt viitorul Ceausescu, doar am venit cand l-au dat pe el jos." Nu esti viitorul Ceausescu, esti un om mare, ambele cu majuscule. 
Andra. Ea este egala cu respectul. Si nu afirm asta pentru ca imi este supervizore. Ci pentru ca este adevarul. Pur si simplu. "Ce face fetele?" De fiecare data cand aud, ma trezesc din reverie si-mi amintesc de ce ma aflu acolo.
Mina. Pe post de constiinta din prima zi. Si ea e pur si simplu. Pentru ca nu am cuvinte sa o descriu. 
Hitlerica. Are inocenta pe care eu am pierdut-o. Si e atat de simpatica, chiar si atunci cand incearca sa fie dura si-mi spune sa ma trec in pauza. 








Fiecare om din prezentul meu e un real cadou. De Craciun nu-mi doresc lucruri materiale. Doar sa-i am aproape pe cei de mai sus, pe Salah, pe Roxana, Tania, Sonaia, Gabi, Irina, Alina, Hefe, Rebeca, Oani, pe Estelle (ce dor imi e de ea... les sovenirs sont la, ma belle)... sunt asa multi, iar eu ma simt mai bogata cu fiecare zi pentru ca ei sunt langa mine. Cu bune, cu rele.... Je vous appelle de la part de BTT:)

21 December 2010

Spre sfarsit...

Nu-mi mai fac planuri pentru ca arareori totul se deruleaza conform lor. Imi place mai mult sa traiesc momente spontane si pline de oameni care-mi erau straini in trecut. La dorinte am renuntat in urma cu putin timp. Lor le cresc aripile pentru cateva secunde. Mai apoi, isi risipesc umbra si ma abandoneaza in singuratate.  Imi place sa cred ca sunt speciala. Prin intensitatea cu care simt anumite secvente, melodii, atingeri, cuvinte. Fiecarui om pe care l-am iubit/am crezut ca-l iubesc sau ca-l...ceva anume, i-am oferit bucati din mine. Putin cate putin. De curand, am numarat inca o iarna si am realizat ca sunt numerosi cei care se gandesc la mine, dintr-un motiv sau altul. Nu stiu exact de ce am fost trista in acea zi. Simteam ca imi lipseste ceva. Sau cineva. Mai multe ceva-uri si mai multi...cineva-uri (stiu ca nu exista aceste pluraluri). Devin adult si...e ciudata senzatia. Inca din adolescenta, mi-am dorit libertate. A venit in doze mici, ca fiecare lucru, de altfel. La timpul lui. Astazi, ma bucur de independenta dupa care am tanjit multa vreme, insa-mi lipsesc cafelele din Seven cu Oana, cele din Gallery cu Ana, noptile din camine, bataile cu zapada din facultate de la 3 dimineata, artarii de acasa, mirosul din acea iarna, micile barfe de la munca sau imbratisarile Angelei. Cred ca cea mai frumoasa urare pe care am primit-o a fost "Sa fii un om puternic!".
Spuneam ca nu-mi mai fac planuri. Pentru ca ele nu reprezinta decat niste pretexte pentru a ne organiza orele sau vacantele si aproape niciodata nu le respectam. Ne place sa le facem pentru a bifa inca o casuta din lista interminabila pe care o purtam ca o povara zilnic.
Plec acasa. Ma intorc la voi. Insa le multumesc oamenilor care s-au gandit vineri la mine. Gandurile mele bune sunt tot timpul pentru voi si aproape deloc pentru mine. Linistea si imbratisarile sa va copleseaca lumea in aceste zile care sunt pentru noi.
P.S. Trei amintiri la care tin... si parca a trecut o viata de atunci.



9 December 2010

Obisnuiam sa cred ca distantarea se produce doar la nivel fizic. Acele momente in care atingerile de demult sunt inlocuite de mangaieri straine, iar amprentele care odata iti povesteau clipe, astazi devin...nimic. Praf si pulbere. Crampeie dintr-o viata de care nu esti totalmente convins/a ca ai trait-o.
Indepartarea fizica nu doare atat de tare pe cat simteam la un moment dat. In esenta, oamenii sunt facuti pentru a-i abandona pe ceilalti. Din motive credibile sau nu. Prea putin conteaza. De vreme ce dispar, inseamna ca nu aveau ce cauta de la bun inceput intr-un anumit spatiu sau timp. Cu alte cuvinte, persoanele nepotrivite in locurile nepotrivite. 
Insa cel mai greu se resimt legaturile sufletesti care se rup. Inimi care se intelegeau din priviri. Maini care se regaseau in multime atat de usor. Cuvinte ce nu aveau nevoie sa fie rostite. Mi-e dor de cei/cele cu care am rezonat in trecut. Ne-am pierdut, unii de altii, mult prea repede. 
Distantarea nu se produce doar la nivel fizic. Distantarea e...DEFINITIVA!

4 December 2010

Ore ploioase pe care nu le inteleg. O tresarire si un gol nesfarsit in stomac la auzul vocii tale. Oare sunt singurele reactii pe care le pot avea cand esti in preajma? Sau doar imi place sa cred ca sentimentele pe care le aveam pentru tine inca mai rasuna in mine?  
"Si s-au iubit pana cand nu au mai stiut unul de celalalt...." povestea un batranel, intr-o dupa-amiaza de noiembrie. O toamna care se sfarsise mult prea devreme. Ori prea tarziu in anotimpul lui."Si s-au iubit pana au uitat ce-i legase cu adevarat..."
Seri care plang. Un fior si o durere muta in clipa regasirii. Oare sunt unicele senzatii pe care mi le poti provoca? Si ploua..si continua sa ploua... in timp ce tu-ti poposesti povestile in mine...