Pages

31 December 2011

Ca si cum ideea unei clipe a încremenit în tine. Dar și în mine. Poate chiar în noi. Cine poate ști cu exactitate ce s-a petrecut în acel moment? Este doar un minut. Sau mai multe. In care noi am simțit. Chiar am avut senzația ca trăim. Doar respiram și ne atingem. Deloc tandru. Sălbatic. Primordial. Ca atunci când ne-am invadat trupurile. Fara sa ne gândim prea mult la consecințe sau la reacții. Ne doream doar sa simțim ca ne bate o inima în partea stânga a pieptului. In locul sânului care zvâcnea. Da! Am simțit amândoi. Când ne-am strigat pe nume : NORD si SUD. Doua puncte care niciodată nu se intersectează. Care se ignora unul pe celalalt.
Da, străine! Am simțit amândoi și ne-am speriat de acel sentiment atât de nelumesc. Ideea unei clipe indescriptibile. Am fost unul in celalalt. Am fost un întreg. Perfect. O singura data in existenta noastră banala simțim ca trăim. Ai vrea sa mai fii in preajma mea?

21 December 2011

....

Nu se mai simte miros de coji de portocala sau de nuci măcinate. Nici măcar verdele-padure al bradului ornat cu atât de multe culori. In alți ani, Crăciunul era sinonim cu vocea tatălui meu care-mi spunea sa-ncepem sa împodobim bradul. Sau bunica care încerca sa ma tina departe de nucile pentru turte. Altădată casa se umplea de oameni care nu mai sunt printre noi. Si e amar gustul, extrem de amar si nu se îndulcește nici cu miere si nici cu zahar. 
O data ce un om dispare fizic din viata ta, socul pe care-l resimți este imens. Inițial este negarea, după furia, revolta, plânsetele si mai târziu, obișnuința. Cum se poate trai astfel? Cum sa nu mai ai cui sa-i spui "Tata" sau "Pasca". Un sentiment infinit de gol si regret mai ales. Pentru cuvintele pe care ai fi putut sa le fi spus diferit. Pentru lucrurile pe care le puteai face altfel. 
Anul trecut, pe aceasta vreme ma pregăteam sa ma duc acasă. Astăzi... conștientizez ca anumite persoane n-au apucat sa ma vadă... la 25 de ani.

12 December 2011

Review.....

Obișnuiam și încă mai obișnuiesc sa traiesc în trecut. Sa tânjesc după clipe în care m-am mințit ca sunt fericita crezând astfel ca momentele respective nu se pierd în negura timpului și ca le pot retrăi pe reapeat. Am avut un an ciudat. Cu iubire și tristețe la cote maxime. Nu-mi amintesc sa-mi fi făcut prea multe planuri la sfârșitul lui 2010. Poate doar idei ale unor posibile reușite. Iarăși mi s-au făcut extrem de multe fotografii, am învățat sa joc teatru pe scena, dar nu și în viata reala. M-am apropiat de oameni frumoși și am cunoscut alții la fel de frumoși. Am pierdut persoane dragi, printre care tatăl meu și fosta colega de banca din liceu (în cazul ei am pierdut doar prietenia, în cel al tatălui meu, l-am pierdut fizic). 
Am ras, am iubit, m-am revoltat, am plâns de-am zis ca voi rămâne fără ochi. Am înregistrat o poezie de Nichita pentru o Șezătoare virtuala, am apărut de șapte ori pe scena, am îmbrățișat marea și-am lăsat-o sa plece. 

Am revăzut multi oameni dragi și am încercat sa le fiu aproape asa cum am știut mai bine. Am cantat de curând la karaoke "Total eclipse of the heart" in amintirea vremurilor bune de la Webhelp. Am scris în acest spațiu asa cum n-am mai făcut-o demult.. Te-am uitat si mi-am adus aminte de tine în cele mai nepotrivite fărâme de timp.
In acest an, am învățat ca nimic nu se distruge și ca totul se transforma în ceva mai bun. Și-am mai învățat ca oamenii se schimba...












As vrea sa nu mai pierd oameni in 2012...

11 December 2011

Ineptii...

Sa nu te intrebi in nicio clipa de ce iubesc privirea ta blanda. Nici eu n-am aflat pana acum. Stiu doar ca mi-a fost dor de ea. Si nu doar de ea, ci si de starea pe care mi-o provoaca. Ca si cum nimeni n-ar mai exista in preajma noastra. Insa tu ai uitat sa ma mai vezi. Te-ai obstinat sa ma ucizi din trecutul tau. De fapt, noi nu am avut nimic. Au fost doar sincronizari in care ne-am impartit atingeri si zambete. Dar si cuvinte. Unele lipsite de sens. Pentru amandoi. Niciodata n-am vorbit aceeasi limba. Doar ne-am mintit ca ne intelegem. Ca e de ajuns sa ne cunoastem cutele pielii si caldura trupurilor.
In schimb, liniile din maini si alunitele ne-au fost gemene. S-au intalnit pe acea cale care se pierde in mare...marea prapastie ce ne desparte atat de crud. Sau poate... atat de real. Povestile nu vor fi nicicand sinonime cu realitatea. Doar cu fantezia unui om fara inima. Nici macar n-am existat. Ne-am materializat accidental si ne-am ucis unul pe celalalt cu fervoare. Sangele curgea siroaie si se prelingea pe siluetele noastre mincinoase.
Sa nu te intrebi de ce mi-e dor. Si mai ales... de cine.