Dintotdeauna mi-a lipsit ordinea. Atat fizica, cat si spirituala. Am crezut ca daca ma apropii de oameni care au nevoie sa fie salvati, ma voi scapa si pe mine de demoni. Numai ca de acele plasmuiri ale mintiilor noastre, ne salvam noi insine. Suntem singurii raspunzatori pentru faptele noastre. Noi avem puterea de ne opri din suferinta. Canalizandu-ne spre lucruri pozitive : un rasarit sau un apus in fata apei, o adiere pe iarba. Imi place sa privesc cerul dimineata cand ma trezesc. Este un confort mai mult vizual, dar care reuseste sa ma linisteasca, sa ma pregateasca pentru ziua care va urma. 

In fond, stresul se naste din neputinta noastra de a astupa sursele care ne genereaza starea de fapt.  Am cunoscut demult un om care credea in adevar. Incerca sa-mi creeze si mie acest crez. Poate am inteles eu gresit notiunea. Absolutul nu exista. Doar abtinerea noastra de la anumite lucruri. Mi-ar fi placut sa fiu ca el. Mi-ar fi placut sa cred in ceva pana in toti porii. Doar ca am ales sa cred in mai multe notiuni despre care am citit in carti si pe care le-am visat in timp ce priveam apusuri pe malul Dunarii. 

Sunt intrebata des de ce sunt atat de autocritica. Raspunsul este relativ simplu: daca nu asfi atat de aspra cu mine, as incepe sa cred iar, sa visez, sa exagerez. Artista? Poate ma pricepeam la cuvinte. Am incercat sa nu mai fiu diferita. In postul de mai jos, povesteam ca imi este dor de mine, de ea.... Dar ea nu se alinia la cerintele din jur.

Am omis sa respect regulile, sa nu fiu ca toti ceilalti : inchisi in ei insisi, urmariti de zambete fade, atat de incatusati de regulamente proprii si sociale. 

Deunazi, am fost intrebata daca am un set de principii in care cred. 

1. In fiecare om exista ceva bun, o sursa de sensibilitate pe care daca si-o dezvolta va reusi sa inteleaga mai bine ceea ce se intampla in jur si in interiorul lui.

2. Atat timp cat joci corect, n-ai de ce sa-ti faci griji. Cand ai inceput sa trisezi, cu siguranta vei scapa fraiele.

3. Nu exista dragoste, doar nevoia fiecaruia de a se simti protejat si de a-si satiface anumite nevoi, fizice sau spirituale. 

4. Jocurile dau savoare vanatorii, insa foarte usor te poti transforma din vanator in prada si viceversa. 

5. Daca te joci si devii ceea ce nu vrei, cum mai poti spune ca joci corect?

In realitate, nu mai cred in nimic. In instinctul meu, poate. Dar...............

Despre ea....

Iti mai amintesti? Traia pe atunci si avea incredere pana si-n copacii pe care acum ii mai priveste pe ascuns. Le-a uitat linistea. Doar verdele lor crud sau profund ii mai deseneaza un suras uneori. Oare s-a pierdut printre oamenii care au poposit in viata ei in tot acest rastimp? Ii place sa se minta, replicandu-si in anumite clipe, ca inca mai este aceeasi tanara care privea iarna pescarusii luptandu-se pentru supravietuire pe malul Dunarii. Sau cea care lasa mestecenii sa-i capteze privirea. Semanau atat de mult cu ea... : 

ai gasit argint de copac
dar nu stiai ca fara el nu poate exista.
ai gasit suflet de copac
dar nu stiai ca fara el
nu poate trai
ai gasit nemurire de copac
dar nu stiai
ca nemurirea nu-i eterna.

 (iulie 2003)

Asa-i ca ti-e dor de ea? Isi imagina ca marea este ca Dunarea, insa mai albastra si mai....plina de povesti. Vroiai o iubire ca cea pe care o cantau in Vama Veche, rebelii cu par cret in trenuri ce duceau spre aceeasi destinatie. Admira tablouri si incerca sa gaseasca starea pe care pictorul o avuse cand isi lasese degetele sa-i traseze o farama de suflet. Colectiona pietre din locurile in care se plimbau oamenii pe care ea ii numea dragi  si asa avea impresia ca poposise si ea in acele colturi de lume. Pietre albe, pietre ca ciocolata din regaturi imaginare sau bucati din ei.  Acele persoane nu o uitau si se tineau de promisiuni. Cat de usor era pe atunci. Sa suspini daca un anumit el nu te-a cautat. Sa inveti cuvinte noi doar din dorinta de a creste in fata unui alt el care te-a indepartat din universul lui. Si ce frumos se exprima ea pe atunci. Se gandea la perioada Regalitatii si se intreba daca nu cumva locul ei era in acele timpuri, cu iz de roman. Sau poate ar fi vrut sa stea la o cafea cu Bacovia pentru a vedea daca este chiar atat de trist pe cat erau textele lui. 

Isi dezvelea gandurile in scrisori adevarate unde mai lipea cate o frunza pentru ca era profunda. Iar destinatarul casca ochii si se simtea flatat. Oare era doar impresionat sau asa isi masca incapacitatea de a o intelege? Nici macar ea nu-si intelegea actiunile, daramite cuvintele.  Mai spunea in poemele ei de inceput ca toamna ii e sora...

Tăcerea copacilor
picta pe umbre de suflet
cele din urmă clipe.
Umbra mea-altar de...aripi
pasul meu-avalaşă de toamnă...
cuvintele-mi...
depărtare 

(iulie 2004) 

Cine-si mai aduce aminte cu adevarat de ea? Timpul a trecut si peste acea fata.... peste sufletul ei de pescarus captiv intr-o lume pe care n-a ales. Astazi, mai spioneaza arborii si arhitectura anumitor cladiri, pe strazi pe care oamenii nu le cunosc, desi pasesc pe ele zi de zi. Mai scapa un zambet cand simte. Dar ei vor sa o intristeze, sa o transforme in ceea ce sunt : statui schimonosite. Ar vrea sa fuga iarasi, dar unde s-ar mai duce? De unde sa o mai ia de la capat? Locuieste in orasul pe care l-a numit "acasa" dinainte sa-l cunoasca, acolo unde au ales anumite persoane sa traiasca insa ce a eludat ea este ca oamenii....sunt doar oameni : urati, spinosi, putreziti pe dinauntru, dar atat de frumosi in aceasta pictura groteasca. Si-i pare rau ca treptat...devine ca ei si o uita pe fetita care se uita la luna si se intreba de ce este atat de trista cu toate ca este atat de aproape de Pamant si de plopii argintii...

Tu. Sa-ti povestesc despre drumul pe care mi-l arati? Este o strada pe care n-am mai pasit pana acum. Imi lasa mainile inerte, iar respiratia mi se opreste pentru cateva momente. Oare mi se pare? Tocmai pentru ca nu stiu daca este realitatea sau reverie, ma ambitionez din ce in ce mai mult sa aflu ce ascunde linistea ta. Joc cu miros de "noi"? Fragmente din mine si din tine care se intalnesc uneori? Sau doar nu-ti inteleg limba prea bine, desi o vorbim amandoi. Esti puternic cu adevarat sau vrei doar sa ma intaresti pe mine? Oare nu m-am calit suficient? Sau niciodata nu este prea mult? Evolutia asta ciudata despre care imi spui e pe cale sa devina reminder. 

Eu. Am folosit cuvintele nepotrivite pentru a ma descrie. In fond, ele nu demonstreaza nimic. Doar faptele imi arata fata adevarata. Insa vezi tu, imi spunea cineva drag ca eu "nu sunt femeia pe care sa o cunosti la o cafea intr-un spatiu inchis, nici la tigara de dupa, nici ca pe un program zilnic de la 8 la 18." Pe mine ma descoperi prin tine.... Dar poate tu ai inteles asta deja si taci pentru a ma reduce si pe mine la tacere...

Ori... gandesc eu prea mult :)

Je me souviens cet instant lorsque j'ai senti que je t'appartiens vraiment. C'est etrange parce que je n'ai jamais cru que je pourrais ressentir encore une fois cette chose. C'est encore plus bizzare la sensation que j'epprouve quand je ferme mes yeux et je revis le moment. Des larmes de joie, le contrast de la peau, le tout. 

Je ne suis pas habituee a parler des mes instants de joie dans cet endroit, mais j'ai fait une promesse, une vraie promesse : d'essayer de me rejouir de toi. 

Cei care citesc aceste randuri, n-au cum sa inteleaga cu adevarat ce inseamna pentru simplul motiv ca suntem diferiti prin definitie. Unii simt mai intens si mai profund anumite secvente, altii le traiesc cu superficialitate. Cert este ca fiecare dintre noi, la un moment dat, are lacrimi in ochi pentru ca traieste. Si...e atat de...... straniu sa simti ca omul care ti-a provocat starea ... intelege.