Ma sperie tăcerile tale. Ma tem de ele pentru ca nu le cunosc. Fiindu-mi străine nu știu dacă ar trebui sa tac si eu. Sa nu mai scot niciun sunet. Sa ma sufoc încleștându-mi buzele. E mult prea nou totul si nu am nici cea mai vaga idee dacă încep sa ma trezesc din vis. Pentru ca o buna bucata de vreme am trăit într-un glob de cristal. Unul in care tu erai...sau mai ești... sunt puțin confuza pentru ca încă nu am aflat dacă sa folosesc timpul trecut in ceea ce te privește. Ori ne privește. Ai sădit in mine o speranța. Cea a unui nou început si tare mi-e ca m-am precipitat. Fix cum am zis ca nu o mai fac. Numai ca am comis-o. Iar. Pentru a nu știu cata oara. Si e extenuant sa nu învăț din greșeli. Povesti trase la indigo in care blufam, pe rand sau împreună. N-am mai conjugat de ceva vreme un verb la persoana I plural. Pentru ca ultima data când am făcut-o, mi-a luat luni sa-mi revin. Dintr-o fantezie, desigur. Realitate? De unde atâta materializare? Biți si pixeli din plin. Si mai ales speranțe. Vise prostești. Uneori mi se pare ca atat anii, cat si oamenii au trecut degeaba peste mine. Am prostul obicei de a crede. In oameni, mai ales. Cei care imi amintesc ca fara sa iubim, sa dam ce avem mai frumos in noi, trăim degeaba. Stiu doar ca desi ne naștem si suferim singuri, îmbrățișările sunt cele care ne pun in mișcare. Care ne fac sa ne bucuram pentru un răsărit, pentru o ploaie rece de vara, pentru frunze si castane căzute, pentru aroma de ciocolata calda împărțita la si in doi... Dependenta ? Imi place sa cred ca nu-i asa si ca nu depind de anumite persoane. De prezenta lor fizica in viata mea. Dar.... daca greșesc?

Am capitulat în tine când m-am așteptat mai puțin. Am devenit captiva unui sentiment pe care nu am crezut in nicio clipa ca-l mai pot avea. Si e atât de bizar. Sa simt ca aparțin deși nu m-ai atins niciodată. Sa știu ca sunt a ta, cu toate ca nu m-ai posedat pana în prezent. Sa ma transform într-o prizoniera doar din cuvinte. Din niște litere pe care doar tu știi sa le aranjezi în asa fel încât sa pui stăpânire pe toată ființa mea. Erai nespus de ireal pana acum câteva luni când încercam sa ma vindec de unele clipe pe care nu le mai voiam in mine. Si te-am lăsat sa intrii in piele, in respirație, in somn, in vise, in nopți, in carne... in... mine pe de-a-ntregul. Si nu-mi vine sa cred ca minunile se mai întâmplă. Dulcea mea irealitate.... Singura, de altfel. Iar trupul meu desenează o harta tăcută spre tine.

Îmi derulez uneori filmul memoriei. Si nu fac acest lucru pentru a retrăi momente sau pentru a revedea anumite persoane care au trecut cândva prin viata mea. O astfel de acțiune se petrece din simplul motiv ca încerc sa-mi aduc aminte de tine, omul pe care l-am iubit cu toată ființa mea. Imi dau seama ca nu am reușit sa te cunosc cu adevărat, cu toate ca mi-am dorit. Mai realizez cu tristețe ca te-am construit din fantezie si nu din realitate, iar tu nu esti deloc omul care am crezut ca ai fi. 

Câteodată dau rewine sentimentelor si conștientizez ca nu mai e decât o bruma din ce a fost o data. Nu pot decât sa respir liniștită ca am scăpat din acel iad. Te-am privit zilele trecute. Ai îmbătrânit. Tenul nu-ți mai e atât de mat pe cat era in ultima noapte pe care am împărțit-o. Nu stiu dacă imi pare rau pentru tine, mai ales ca nu am niciun drept sa te judec. Știu doar ca acolo in tine e întuneric si te doare. Demult, când te durea, ma durea si pe mine. Astăzi nu mai e asa.  

Imi derulez in unele zile filmul trecutului si imi dau seama ca tu esti in prezent. Si da.... te lu.... :)

O descopăr din fotografii pe cea care ți-a furat inima. E frumos și colorat în sufletul ei. Îmi dau seama ca te face fericit si parca nu ma mai doare când știu ca cineva are grija de tine. Se pare ca lumina ei a fost mai puternica ca a mea. Insa nu înțeleg de ce iti mai fuge gândul la mine de vreme ce eu nu am fost decât o piele in plus pe care ai poposit pentru câteva măsuri de timp. Din ce motiv te mai arăți in drumul meu daca ce tu ai fost cel care a oprit timpul? Tu mi-ai pus frâna... tu m-ai îmbolnăvit, iar eu inca n-am aflat cum sa ma vindec. 
O privesc pe cea  care doarme noapte de noapte in locul in care eu nu ma puteam odihni. Atunci, demult. Si conștientizez ca nu o invidiez. Infernul va incepe si pentru ea cand se va astepta mai putin, iar cel prin care am trecut eu nu a fost usor. Numai ca atunci te vei întoarce la mine, numai ca va fi prea târziu....