Colectionez oameni, sentimente si mai ales momente. Nu neaparat cele care-mi apartin. Le adun ca pe bucatile unui puzzle in incercarea de a-mi aminti de mine.Ma hranesc cu intamplari cat mai insolite doar pentru a ma povesti altora. Insa nu constientizez decat tarziu ca ma pierd in ei de fapt. Ma risipesc doar pentru a uita. Sau a-mi aminti. Nici eu nu mai stiu. Sau nu vreau sa stiu. Ma mint dulce ca nu strang pietre sau lucruri ce poarta marturia trecerii anumitor bucati de suflete luminoase prin mine. Uneori ele, sufletele, sunt mai solare ca al meu. Insa comparatia n-a facut niciodata bine. Pastrez mesaje sau fotografii ce pastreaza aroma clipelor. 

Numai ca amintirea arareori persista. Iar asta nu se intampla pentru ca senzatiile ar fi fost superficiale. Insa oameni vin si pleaca, iar amprenta lasata de unii dintre ei cantareste mai mult decat sufletul meu poate... duce.

https://www.youtube.com/watch?v=sDrUrZb_nEU

I don't wanna be the girl who has to feel the silence

Cand a aparut "Sober" am simtit ca a fost creata special pentru mine. Ca si cum acordurile de la debutul melodiei tipau sentimentul de vinovatie de care ea incerca sa scape. Nu mi-am dorit niciodata sa ma transform in omul care sunt astazi, tacut, ratacit in alegeri mai mult sau mai putin fericite. Care-si refuza momentele de liniste in speranta ca galagia o va trezi mai repede din tacerea in care s-a afundat. Nici macar cea care radea cu gura pana la urechi cand, de fapt, ii venea sa urle de durere. O greutate incredibila care o trage din ce in ce mai in jos. Mi-a spus cineva astazi ca e foarte mandra de mine pentru ca am ajuns departe ( n.m. in urma micului succes datorat scurtmetrajului in care am jucat pret de cateva minute), ca am gasit lumina in bezna in care orbecaiam de prea mult timp. Nu-i deloc astfel. Nu am ajuns departe. E o reusita mediocra. Nu am ajuns nici pe departe unde mi-am propus in urma cu cativa ani. Adevarul este ca nici macar nu mi-am propus sa realizez aceste lucruri. De ce ? 

Pentru ca nu ele ma reprezinta. Nu talentul la cuvinte, nu vorbele calde pe care le mai spun uneori celor dragi sau celor pe care ii consider apropiati de sufletul meu. Nu ma regasesc nici in acea fata care ar fi facut orice pentru a le arata oamenilor din jurul ei cat de mult inseamna, nici in cea care priveste copacii sau care asculta vantul. Nu, nu si nu. 

Se intampla de ceva timp sa ma aflu pe pilot automat. Sa fac toate lucrurile la comanda de parca se termina lumea daca nu imi indeplinesc taskurile zilnice. Nici macar ea nu sunt. 

Imi placea inainte sa povestesc despre cat de norocosi suntem dimineata cand deschidem ochii. Sau cand primim un cuvant bun de unde ne asteptam mai putin. 

Fara asteptari! Fara implicare! Fara! Fara si iar FARA!

Limba in care eu respir

nu s-a inventat inca. 

consoanele se scrijelesc timid 

in zidurile pe care le ridic,

de parca bratele mele ar rosti cuvintele tale nenascute. 

eu nu m-am trezit in lumina, ci intr-o noapte de inceput de lume

In care degetele vorbeau in locul buzelor. 

Iar limbajul in care eu am invatat 

sa iubesc ...