Mi se intampla uneori sa tin ochii atat de stransi incat celelalte simturi mi se ascut. Cu toate astea, gust o placere stranie cand ma pierd in acel spatiu. Cumva atat lucrurile, cat si persoanele din spatiul real isi ascund identitatea, iar eu le recunosc doar respirandu-le. Narile-mi sunt astupate mai tot timpul si doar aromele puternice raman. Celelalte se trec. Ca oamenii. Se trec ca si cum ai pocni din degete. Repeti: "Poc! Magie!" Auzind aceasta formula, pleoapele se grabesc sa se deschida, doar-doar sa ghiceasca noul cadru. Mi se spune ca mi-am pastrat ochi de copil. Unul realmente inocent, dar poc-magie nu-mi aminteste deloc de copilarie. In schimb, ma trezeste intr-un acasa diferit. Unul in care anotimpurile erau delimitate calendaristic, iar la final de martie puteai ghici bobocii de liliac. Isi mijeau petalele pana la jumatatea lui aprilie. E prima data cand ciocnim peretii pret de un anotimp. Prima oara cand imi tin ochii inchisi si imi fac curaj sa te imbratisez. Si parca nu mai doare. Nici macar putin. Doar ca anotimpurile si oamenii imi joaca feste in cadre, iar ochii de copil se incetoseaza..

Când aduni cioburile și te regăsești

Din copilărie am avut o noțiune diferită a timpului. Mă simțeam deja trăită și nu-mi explicam din ce motive se manifesta o asemenea senzație. Desi acest sentiment nu-mi dădea pace, am fost un copil destul de curios si dependent emotional de cei din jur. În urmă cu niște ani, un poet mi-a lăsat o dedicație pe cartea lui care suna astfel: "Ralucai, o poezie născută din lipsă" Mi-am amintit de golul pe care l-am resimtit dintotdeauna si cum nici faptele si nici cuvintele nu au fost suficiente pentru a ma face sa ma simt in siguranta. De fapt, la zece ani copilaria s-a terminat si am fost nevoira sa ma maturizez. Sa devin acel mic adult care isi poate salva parintii. Mama imi spunea ca seman cu tata pentru ca eram foarte inchisa. Tatal meu a suferit o operatie pe creier cand eu aveam zece ani si la putin timp dupa asta a intrat in coma. In limbajul meu de copil, a semana cu tata s-a tradus prin sentimentul de a fi defecta. Eram o papusa stricata si papusarul nu ma mai putea repara. Dedicatia poetului m-a atins pentru ca mult timp am fost un om invadat de ego. Acea voce care se identifica cu vocea mamei imi spunea ca sunt un monstru inside out. Am inteles atunci ca e necesar sa imi spun povestea diferit. Am inceput sa iubesc și durerea. Și ea pe mine. A existat între noi o reciprocitate cum rar intâlnești. De curând, am renunțat la ea. Sau am renunțat noi între noi. La noi însene. Încă nu am aflat despre ce a fost vorba. Sau nu voi ști vreodată. Am spus mai devreme că am abandonat acel sentiment dulce-amărui. Senzația în sine pe care mi-o provocau oamenii. La vinovăție. La negru. Am lăsat lumina să mă îmbrățișeze. Ca si cum as fi fost un nou-nascut. Pentru ca, intre noi fie vorba, aproape trezeci de ani am trait o viata care nu mi-a apartinut. Am scris despre o durere care mi-a fost transmisa fara voia mea. Iar ce poate fi mai linistitor decat prima respiratie de dupa furtuna? Ce te poate face sa zambesti mai mult decat momentul trezirii? Clipa in care deschizi ochii dupa ce i-ai avut lipiti cu mii de straturi de adeziv? Povesteam mai sus ca am renuntat la durere si la o viata care masurata in ani se traduce printr-o jumatate din cat ne e dat sa respiram in acest cadru. Infiorator! Acesti aproape treizeci de ani devin sinonimi cu un blocaj. Dar ii multumesc durerii totusi. Fara ea, nu as fi putut sa iubesc si sa ma iubesc. În mine trăiesc foarte multe femei și poate datorită acestui fapt m-am îndrăgostit de actorie. Prin ea am reușit să mă vindec de o parte din traumele din copilărie și mi-am povestit altfel viata care (cred eu) nu mi-a apartinut. De aproape doi ani am reusit sa reduc la tacere in proportie de 80% egoul. L-am inlocuit cu sunete de pian si chitara. Uitându-mă acum in urma vad ca am avut o viata splendida in pofida durerii: am fost si jurnalist, am o mama de-a doua care m-a invatat ce este iubirea materna, am cunoscut o suma de oameni care m-au facut sa visez, de unsprezece ani fotografii imi fura sufletul , iar fotografiile m-au ajutat sa-mi dau seama ca monstrul e departe de a avea colti si solzi, am descoperit teatrul si m-am indragostit iremediabil de cunoasterea de sine posibila prin intermediul acestei arte. Nu este neapărat vorba de fericirea pe care mi-o provoacă actoria, însă nu există termeni de comparaţie între felul în care îmi zvâcnesc venele atunci când joc pe scenă şi cât de liniştit îmi curge sângele atunci când scriu. Si povestea continua.

Intr-o dimineata de 17

Se strang in palmele mele bucati de tramvaie

ce intarzie si-si lasa barbatii

suspendati in refugii ruginite.

O curva intelectuala isi scuipa gandurile in coltul de vest al vagonului.

Barbatii se spanzura cand afla ca n-au fost primii.

De parca intaietatea le vomita linistea in ureche.

Curva mesteca guma cu gust de pepene.

Isi scuipa viata in vagon.

Barbatii se invinetesc, iar ea se sprijina pe rand de trupurile lor inerte.

Ea nu se rusineaza.

Spune ca ii iubeste pe fiecare in parte.

Ma uit la cadavrele din vagon si-mi amintesc un vis.

Urlu.

Curva ma ia in brate si ma trage in poala ei.

Curva-mi bolboroseste sau ma descanta.

Ma sufoc.

Curva ma stranguleaza.

Ea isi vomita ficatul in trenul ce ne duce in fata blocului unde a murit tata.

Tata a murit intr-o dimineata de iunie, 17.

Nu i-am mai auzit vocea de doua mii cinci sute cinzeci si cinci de zile.

Am acasa un pick-up ruginit.

El m-adus acasa in Bucuresti.

Nu-mi amintesc vocea lui.

Inchid ochii si-mi vin secventele blocate cu el.

Nu-mi amintesc vocea lui si carnea ma doare.

Tata putrezeste dintr-o dimineata de iunie, 17.

Ne-am dus de mult in gara si am cules amandoi maci.

Tata tace in mintea mea.

Tata tace in mintea mea si eu nu stiu sa-i dau glasul inapoi.

"Semeni cu taica-tu! Esti defecta!"

Seman cu tata si sunt defecta.

Tata a murit intr-o dimineata de iunie, 17.

Mama m-a dat afara intr-o dimineata de 17.

Tata nu a murit de ziua mea.

Tata tace in capul meu si nu stiu sa-i dau glasul inapoi.

Vocea mamei imi mananca oasele in fiecare dimineata de iunie cand tata moare.

Tata moare in fiecare dimineata de sapte ani.

Tata tace si eu nu stiu sa ii dau glas.

Seman cu el. Sunt defecta.

Seman cu el si voi tacea si eu curand

Tata a murit intr-o dimineata de 17 cand mi-am vomitat sufletul.

Tata putrezeste si eu nu.

Curva isi scuipa viata in vagon.

Remembering that state of mind: Unde se pierde timpul? Ratacesc in el si incerc sa redesenez clipe care mi-au apartinut. Sau am crezut sunt ale mele. Ale tale, niciodata ale noastre. Oare de ce egoismul ne defineste cu fiecare zi pe care o lasam sa plece? As vrea sa ma dezbrac de egoism intr-o noapte de noiembrie. In orele pe care niciunul dintre noi nu le recunoaste, in care... Et je tente de.... Astazi... Unchain my heart, slowly... let me go, little by little. Not too fast, not too slow. Because I'm the only one who knows and you're the only one pretending not knowing.

Cand iubesti in tacere inveti limbajul sentimentului mut. Te cauti de resurse pentru a nu te expune. Pentru a nu te da de gol in fata celuilalt. Se spune ca dragostea adevarata se petrece abia cand nu te mai iubesti pe tine insuti in celalalt. Pentru ca el/ea nu-ti cunoaste limba. Sau poate nu are suficienta maturitate in vene pentru a primi. Cand iubesti in tacere iti cosi buzele. Gura iti sangereaza, dar taci. Nu scoti niciun cuvant de dragul persoanei respective. Dar stai! Iubirea adevarata nu doare. Iubirea adevarata bucura, desi nu e reciproca. Poate asta-i farmecul: sa iubesti pe tacute pana te dai de gol...

Am apartinut unui corp imaginar intr-o camera unde cearsafurile miroseau a acasa. Unul pe care l-am crezut cert. Unul in care m-am pierdut de nenumarate ori si am zambit ca si cum inceputul de lume s-ar fi intamplat numai acolo. Acolo unde lumina a capatat nuante visinii. Unde cuvintele s-au prins in hora si nu au lasat niciun alt sunet sa se produca. Unde s-a cascat de decembrie. Unde am ras si am respirat linistea. Se spune ca ea apare atunci cand degetele se recunosc. Isi incep dansul perfect si nu se mai opresc din povestit. Dor, pierzanie, inocenta, zambet.  Am privit cu ochi de copil vesel. Poate mult prea vesel pentru o reverie. Am privit cu teama si curiozitate in acelasi timp. Mi-am lasat degetele sa caute ceea ce nu gasit nicaieri. Si au gasit carne. S-au intrebat intre ele:  « Carne, ma primesti inapoi acasa ? » Dar ea nu le-a primit. Le-a oprit si le-a lasat sa pipaie imagini si nuante de lumina tacuta. 

Uneori te întorci in mine. De fapt, durerea încearcă sa revina acolo. In acele momente, ma ghemuiesc in pat si imi simt organele interne cum fac ping-pong cu ea. Cine ar fi crezut ca ea va disparea? Deunazi, am lasat orasul sa mearga prin interior. Privirea mi-a fugit la cuvantul "lost". Fusese scris cu negru pe un perete de bloc. Caracterele negre si apasate pentru a intelege, fie si pentru cateva clipe, ca m-am ratacit in propria-mi furtuna. Ii povesteam unei prietene ca nu-mi folosesc plamanii la capacitatea lor maxima. Ii simt pe jumatate. Ca si cum aerul intreg n-ar mai incape acolo inauntru.

Am iubit durerea. Si ea pe mine. A existat intre noi o reciprocitate cum rar intalnesti. De curand, am renuntat la ea. Sau am renuntat noi intre noi. La noi insene. Inca nu am aflat despre ce a fost vorba. Sau nu voi sti.
Spuneam mai devreme ca am abandonat acel sentiment dulce-amarui. La senzatia in sine pe care mi-o provocau oamenii. La vinovatie. La negru.
Am lasat lumina sa ma imbratiseze. Ca si cum as fi fost un nou-nascut. Pentru ca, intre noi fie vorba, aproape trezeci de ani am trait o viata care nu mi-a apartinut. Am scris despre o durere care mi-a fost transmisa fara voia mea. Iar ce poate fi mai linistitor decat prima respiratie de dupa furtuna? Ce te poate face sa zambesti mai mult decat momentul trezirii?
Clipa in care deschizi ochii dupa ce i-ai avut lipiti cu mii de straturi de adeziv?
Povesteam mai sus ca am renuntat la durere si la o viata care masurata in ani se traduce printr-o jumatate din cat ne e dat sa respiram in acest cadru.
Infiorator! Acesti aproape treizeci de ani devin sinonimi cu un blocaj.
Dar ii multumesc durerii totusi. Fara ea, nu as fi putut sa iubesc si sa va iubesc.
In lipsa ei, acest blog ar fi murit. Fara ea...eu nu as mai fi ajuns aici.
Din toata inima unui nou-nascut, iti multumesc Mara!

Iti scrii vanataile pe colturile sufletului meu. Stii ca te-am blocat inauntru? De teama sa nu ma mai pierd. Sau sa nu te mai pierd. Nici eu nu-mi mai cunosc motivele. Daramite tu. De aproape o suta douzeci de zile imi aprind tigarile cu o bricheta care are un zar inserat in plastic. Atunci cand ma uit la ea, ma intorc la momentul in care mi-ai daruit-o. Stii ca aceasta bricheta e singurul lucru pe care il mai detin in forma materiala de la tine? Straniu cum ma leg de oameni datorita obiectelor. Candva mi-ai zis ca iti doresti ca vorbele noastre sa devina realitate. Si stiu ca la acel moment nu te temeai sa te deschizi. Nu cu trupul, ci cu sufletul. Te-am avut gol de atatea ori in fata mea, insa iti aveai sufletul zidit... ascuns sub nenumarate invelisuri... ti-am spus azi-noapte ca te iubesc. De fapt, ma iubesc pe mine prin tine. Am obosit, dragule... sunt putin franta... obosita sa bat drumuri spre suflete ranite. Dragostea nu ar trebui sa se transforme intr-o lupta. Pentru ca ea se simte din cap pana in picioare. Din corp pana in inima. As vrea sa intelegi ca n-am talent. Nici la desen. Nici la cuvinte. Nici la oameni. Nici la suflete. Mai ales la al meu... ne revedem dezbracati de traume, DA? In viata asta, nu urmatoarea, da?

M-ai privit de parcă m-ai fi stiut pe dinăuntru. Fără să-mi fi dezvelit sufletul. Fără sa fi rupt fâșii din el. Fără sa-mi fi vorbit. Si ai continuat sa-mi strângi pielea cu ochii, sa-mi patrunzi acolo unde doare dulce. Ca si cum nelumescul te-ar fi imbratisat doar pentru a ajunge la mine. Ce-i cu foamea asta de necunoscut din mine ? Cum se oprește înainte sa-mi intre vene si sa înceapă sa-mi curga nesat din nord pana in sud ? Cum ma traduci? Cum sa te traduc? Hai, ia-ma din realitate. Rupe-ma de tot ce cunosc. Lasa-ti culorile sa se ascunda in mine. Pe ale mele le-ai prins deja in hora. Si nu... Nu mi-e teama de ... Mine.

Am strâns ochii de teama ca am halucinații. Mi se întâmplă destul de des sa-mi las imaginația liberă si eu sa mă pierd o dată cu ea. Nu știam daca trăim in realitate sau daca ma copleșise o himeră. Am refuzat sa-mi ciupesc pielea pentru ca nu voiam sa mai adaug o altă vanataie la colecția pe care o aveam deja. Mi-am lipit pleoapele si mi-am rostit liniste in gand. Însă zgomotul masinilor devenise treptat mult prea puternic in comparatie cu puterea mea de concentrare de la acel moment. Am întins mâinile si am simțit o masă dura. Cumva un corp. Am început sa vad cu degetele încet, desenând forma trupului. As fi vrut sa fi fost doar un mulaj, nu era ca si cum as fi avut o astfel de putere. Urcând spre umeri, am recunoscut alunițele proeminente din acea zona. Am știut chiar atunci ca ma apropii de adevăr. Sau nu... Teama crestea pe măsură ce inaintam in descoperire. Daca te-ai fi sfărâmat ? Sau daca in stângăcia mea te as fi îndepărtat? M-am obstinat sa nu-mi deschid ochii. Sa te recunosc oarba fiind de lumină. Să-i permit întunericului sa te contureze.
Am urcat timid spre chip si ti-am simtit barba. Ma infioram in primele zile pentru ca nu cunosteam senzația. Sa nu crezi ca tremuram. Poate putin din cauza emotiei sau a fricii. Nici eu nu mai stiam, darămite tu.
Am deschis ochii. Întuneric si pustiu...

Mi-ai stins setea de carne cand ma asteptam mai putin. Si mi-ai arătat ca încă se mai poate sa te trezești aproape de un suflet cald. Unul ca al tau. Silențios, bun, ireal de frumos. M-am îndrăgostit iarăși. Si de data asta e pe bune. Pentru ca m-ai făcut a ta de nenumărate ori. Si m-am pierdut in tine. M-am lăsat purtata in harta corpului tau. Mi-ai descoperit fărâmă cu fărâmă, inima cârpită. A început sa bata din nou asa cum nu a mai făcut-o de ceva timp. Si te-am primit in mine crezând ca te voi vindeca. Însă, vezi tu... M-am îmbolnăvit eu. De tine. De mirosul pielii tale. M-ai sufocat cu aromă de acasă. Sa fi fost încă o data doar in mintea mea? Sa mă fi pripit pentru a nu stiu cata oara? Cum se traduce o întâmplare ca asta pe limba inimilor cârpite? Cum se uita? Cum? Cum?
In ce fel te transformi dupa potop? Amintește-mi sa nu mi mai aduc aminte de culoarea mâinilor tale. Si nici de mirosul tau
Am mintit. Si nu mai stiu... Adevărul...

Ninge cu fulgi imensi si pufosi. Se așează peste noi si peste sufletele noastre. In speranta ca se vor stinge incendiile care le consumă. Care le sfărâmă continuările de carne si piele. Ca si cum nu am mai sti o alta limba decât pe cea a zăpezilor de altădată. Noi ne-am cunoscut intr-o iarnă infamă si ne-am umblat unul in celălalt cand ne așteptam mai putin. Ne-am învățat numele mult prea târziu. Atunci cand ne-am trezit cu o lumina vișinie pe chipuri. Acolo unde am schimbat suferința pe o monedă de plăcere. Acolo unde cântă un vinil despre sirop si miere. Despre banii pe care nu ar trebui sa ii atunci pe trupuri lipsite de greutate. Despre simpla atingere ce poate vindeca. Cârpește-mi sufletul cu litere mincinoase. Stii ca eu miros a tine? Încă am gustul tau pe umeri si pe inimă. Tu... Nu...