Acasa...

Mi-ar plăcea sa renunț la a-mi striga dorul. Am găsit oameni într-un oraș în care mi s-a repetat la nesfârșit ca ei nu exista. Mi s-a spus ca sunt prea idealista dacă voi avea încredere în ei. Dar n-am ascultat. Am ales sa ii vad asa cum nu-i vede nimeni. Si nici nu i-ar fi văzut.

Diminețile le încep smulgându-le zâmbete. Cafeaua este mai buna când o împart cu cineva. De cele mai mult ori, cu o fata cu ochii verzi si povesti din alta lume. Țigara iarăși îmi  place când e de la ea. Parca-mi dăruiește fărâme din ea si astfel strigatul meu de absenta se diminuează. 

Mi-ar plăcea sa uit. Maini. Oameni. Umbre. Priviri.... 

Mi-ar plăcea acasa sa deveniți voi.

2

O poveste despre doua fete care s-au cunoscut în ireal. Doua inimi care au fost străpunse de nepăsarea celor din jur, răutatea și invidia lor, lipsa lor de umanitate și mai ales de dorința lor nesfârșita de întunecat. Vinovate sau nu... ce mai contează? Contează doar ca sunt puternice, dincolo de săgețile lor pline de venin. 

Spuneam ca s-au cunoscut în ireal, la început.  Intre timp au prins viata, s-au materializat, s-au îmbrățișat și și-au spus ca exista și povesti frumoase. Si asta de-abia a început...

Îmi povestesc la ore târzii, în nopți fără prea puține atingeri, ca tu n-ai existat niciodată.  Doar te-am plămadit dintr-o nevoie continua de perfect. Insa tu te-ai obstinat sa prinzi viata. Să-ți intinzi basmul nesfârșit în lumea mea mult prea mica pentru NOI. Știu, iarăși greșesc. Tu chiar nu ai ce cauta în trecut, darmite în prezent. Ai fost doar un dulce-amar al unei nopți de august timpuriu.  Nevoie de ideal? Iar povesti... Mai sunt dimineți când frunzele sunt doar galbene și atunci conștientizez ca noiembrie se apropie...

Mi-s uscate buzele de soarele din vara care s-a sfârșit printre degete.....