Am apartinut unui corp imaginar intr-o camera unde cearsafurile miroseau a acasa. Unul pe care l-am crezut cert. Unul in care m-am pierdut de nenumarate ori si am zambit ca si cum inceputul de lume s-ar fi intamplat numai acolo. Acolo unde lumina a capatat nuante visinii. Unde cuvintele s-au prins in hora si nu au lasat niciun alt sunet sa se produca. Unde s-a cascat de decembrie. Unde am ras si am respirat linistea. Se spune ca ea apare atunci cand degetele se recunosc. Isi incep dansul perfect si nu se mai opresc din povestit. Dor, pierzanie, inocenta, zambet.  Am privit cu ochi de copil vesel. Poate mult prea vesel pentru o reverie. Am privit cu teama si curiozitate in acelasi timp. Mi-am lasat degetele sa caute ceea ce nu gasit nicaieri. Si au gasit carne. S-au intrebat intre ele:  « Carne, ma primesti inapoi acasa ? » Dar ea nu le-a primit. Le-a oprit si le-a lasat sa pipaie imagini si nuante de lumina tacuta. 

Uneori te întorci in mine. De fapt, durerea încearcă sa revina acolo. In acele momente, ma ghemuiesc in pat si imi simt organele interne cum fac ping-pong cu ea. Cine ar fi crezut ca ea va disparea? Deunazi, am lasat orasul sa mearga prin interior. Privirea mi-a fugit la cuvantul "lost". Fusese scris cu negru pe un perete de bloc. Caracterele negre si apasate pentru a intelege, fie si pentru cateva clipe, ca m-am ratacit in propria-mi furtuna. Ii povesteam unei prietene ca nu-mi folosesc plamanii la capacitatea lor maxima. Ii simt pe jumatate. Ca si cum aerul intreg n-ar mai incape acolo inauntru.