Locuim unii in inimile celorlalti
si ne oprim din povestit
doar atunci cand ne privim
cu degetele,
ca cei ce si-au pierdut
ochii.

O balerina imi danseaza
in timpanul stang,
Iar carnea-i imi deseneaza calea
spre incrustata spirala
a talpilor ce nu ma mai
Dor.

Blocaj. Cuvinte care nu mai povestesc nimic. Trairi sugrumate in speranta ca sensibilitatea va disparea. Praf. Pereti. Sufocare. O senzatie care nu se mai termina. Uscaciune. Pustiu. La propriu. Ma indemni sa traiesc, sa ma eliberez din locul in care m-am inchis singura. Am inchis taraba si se sting sentimentele. Treptat. Ma vindec pentru a mia oara de mine. De tine. De...

Teama. Liniste. Prea multa tacere. Ma usuc cu fiecare zi.Este un reminder ca o data ce fantomele nu mai respira prin celulele tale, nu mai ramai decat cu imaginea din oglinda.

Am pasit pe un drum de piatra si m-am lovit de o umbra. Un om pe care am visat ca-l voi intalni. Mi-a povestit despre sufletele tari. Noaptea, ele isi strivesc de peretii odailor visele. Se lupta cu bratele de papusari cu propriile imagini. Se striga pe nume. Se imbratiseaza. Degetele le gem tacerea prea pustie. Au un dans straniu. Te infioara privirea lor pierduta. Oare...?

Alta scrisoare netrimisa

Ma certai repetandu-mi ca "suferinta ta nu are fundament. Indragostita de o himera care nu ti-a raspuns in nicio clipa la fel, doar daca tu nu insistai." Eram mult prea imbatata de iluzii pe atunci. Luciditatea te vindeca de iubire si mai ales de lumina. Nu te arunca intr-un loc intunecos, doar te curata, te aduce in stadiul in care vezi fericirea pe chipurile celor din jur si constientizezi ca este foarte usor sa fii linistit. Doar iubind.  Iti blochezi trairile si iti transformi in motto ideea potrivit careia doar lucid poti rezista. Te lupti, te superi, te revolti, te dai cu capul de pereti, te cenzurezi, te enervezi, te izolezi, iarasi te lupti, inchizi ochii cand vine vorba de lucruri care inainte te miscau, ii indepartezi iarasi pe cei dragi, insa de aceasta data o faci constient, te invinuiesti pentru a nu stiu cata ora si privesti ca un animal ranit de proprii colti in departare. Incerci sa faci lucrurile bine, sa nu mai blufezi, sa fii exemplar, sa te vindeci si iar sa te vindeci. Sa nu mai hranesti monstrul din launtrul tau, iti promiti ca maine va fi o zi mai buna. 

Te trezesti si iti dai seama ca oriunde ai fi, la Polul Nord sau in Noua Zeelanda, ar fi bine sa te vindeci de tine. Vocea interioara nu tace, nici daca o anesteziezi, nici daca-i promiti ca o sa fii cuminte. Sinucigasii renunta la viata din cauza vocii interioare. 

Poate daca am vedea miracolele care ne imbratiseaza trecerea cu fiecare zi, n-am mai fi atat de crispati de monstrii pe care chiar noi ii hranim. Liniste va doresc! Si mie imi doresc! :) 
P.S. Avant de vous faire des idees concernant mon etat d ame, je vous assure que je suis capricieuse. Un vrai caprice :)

Te pierzi in celalalt cand acesta din urma iti devine umbra. Te ascunzi dupa cuvinte sterse care ti-ar motiva alegerile, insa uiti cel mai important aspect : propria-ti persoana. 

Dimineata, cand lumina iti patrunde-n suflet, deschizi ochii brusc. Imaginea din oglinda nu-ti mai e familiara de ceva vreme. Schitezi un zambet si iarasi iti trece prin minte ca o sa-ti desfigurezi chipul curand de la prea multa cenzura. Crezi ca esti liber, numai ca te-ai transformat de-a lungul vremii, in temnita. Si iti adresezi nesfarsita dilema: Oare unde se duc sentimentele cand sufletul sangereaza? Totul se petrece in imaginatie, iar realitatea pe care o alegi poate fi alba sau neagra. 

Ratacesti in tine insuti cand nu mai gasesti motive sa mergi mai departe. E ca si cum ai hrani un alt om cu fericirea de a respira. Pana la urma, tu esti singurul care poate decide pe ce drum sa mearga. Si pasesti si pasesti si te trezesti intr-o zi ca ai mers in directia total opusa. Cauti raspunsuri desi ele poposesc pe perna ta. Acolo unde pana si lacrimile se incapataneaza sa taca. In locul in care privesti in gol.... Iar pustiul se afla doar in tine. Plenitudinea. Hai, intinde-ti mana! Salveaza-te! Renunta la tine si regaseste-te! Inceputul e cel mai greu....

Treptat...

Imi plac rochiile. Cele care ma privesc de pe umerase si-mi spun : ”Hai sa ne bucuram impreuna de o zi de vara!” Imi adulmeca gandurile si-mi surad in culori atat de vii si placute, incat le-as cumpara pe toate. Am inceput sa-mi le achizitionez printr-o intamplare si imi amintesc ca ele au stiut sa-mi provoace un zambet atunci cand norii se incapatanau sa se ingramadeasca pe cerul dinlauntrul meu.

Mi-am pus in gand, in urma cu cateva luni, sa-mi canalizez toate sentimentele spre acele aspecte care ma definesc. Treptat, mi-am amintit de mine, de activitatile pe care le faceam inainte sa ma pierd intr-o lume inchisa in care tu erai centrul, Prefacandu-te in zeu, am vrut sa nu ma mai focusez pe propria-mi persoana, ci pe tine. De fapt, am incercat pentru a nu stiu cata oara, sa ma indragostesc de mine prin tine si lasandu-te pe dinafara.  Inceputul se traduce de asa maniera.

Pe parcurs, am reusit sa-ti disting acele trasaturi care ma reduc la tacere in clipele in care ne stingem foamea de carne. Iubesc norii, rochiile, tenesii, mirosul paginilor cartilor vechi, esarfele, oamenii frumosi, paharele de vin rosu in noptile de noiembrie, verdele, mestecenii…. Iubesc….iubesc… iubesc… ca sunt din ce in ce mai straina de tine, desi doare. Pentru ca tu…. Esfi partea mea intunecata, rana care, desi cicatrizata, sangereaza inca. Ador momentele in care senzatia de a-ti apartine se estompeaza si nevoia de a te poseda devine litera de lege.

Imi amintesc perfect senzatia de a te lasa dominat de omul care ti-e oglinda. In astfel de clipe, sangele ti se ingemaneaza cu al lui. Ne strivim gandurile strengareste si capitulam unul in fata celuilalt. Simti ca esti viu. Ca o inima bate. Se lupta pentru a iesi invingatoare din ploaia de emotii care te incearca. Viata de dinainte? Trairile de dupa? 

Este ca un film in care joci pentru prima data, dar ai mai rostit acele replici la un moment dat. Sunt imagini care au ramas in memoria de lunga durata cand vorbele s-au asemanat intre ele.

Imi aduc aminte ca mi-ai fost respiratie si ca lupta a fost dulce. Miere. Negru. Alb si Gol.

Zambesc pentru ca nu te-am ucis. Respiri ca in acea luni de iulie cand te-am luat in brate pentru ultima data. De fapt, m-am despartit de acea oglinda.Pentru totdeauna.

Nesincronizare

Uneori te privesc pe furis. Iti ascult respiratiile si le numar. Se intampla cand nu reusesc s-adorm. Pentru ca tu iti feliezi timpul in apropierea mea. Farama cu farama adun momentele pe care le-am respirat in prezenta ta. Ma incearca sentimente stranii astazi cand m-am decis pentru a mia oara sa ma vindec. Sa te ucid din fiecare gand. Ironic este ca e necesar sa strivesc acele trasaturi care imi apartin. Cele care-mi amintesc de mine. Nu de tine. Pentru ca nu te cunosc. Nu stiu ce culori iti plac sau ce mirosuri iti gadila narile. Pot doar sa intuiesc fara sa adresez intrebarile. N-am nici cea mai vaga idee daca vara caldura te innebuneste si vrei sa te racoresti band o bere sau un fresh. Iarasi nu pot sa ghicesc daca te atrage vulgarul sau profundul. Incerc sa-mi traduc greutatea sentimentelor pe care am revarsat-o in pielea ta. Tacere. Esti un necunoscut. O fantoma a sufletului meu care pentru cateva masuri de timp inventate de oameni s-a materializat si m-a posedat. Nevoia bolnava de a apartine cand de fapt doar mie imi apartin. Asa cum si tu-ti esti stapan. 

Povesteam in urma cu cateva luni ca sunt fericita. Traiam senzatia de indragostire. De inceput. De nou. Miros de barbat pe care mi l-am dorit cu toata fiinta. Am mai gustat din acel interzis si mi-am dat seama ca esti om si nu himera. Insa nici in acest mod nu mi-ai devenit familiar. Cu toate ca totul era ca-ntre niste prieteni mai mult decat intimi. Se spune ca o data ce strangi mai multe intamplari in tample, minti mai frumos. Sau te lasi ametit mai cu gust de dovezile de afectiune. 

Am respirat felii de realitate placute, numai ca a venit vremea sa ma trezesc si sa te las in mine, acoperit cu beton. Poate doar asa imi voi permite iarasi sa zambesc fara sa caut un motiv in existenta ta. 

Doar ca am un gust amar.... uciderea sentimentelor.... poate chiar nu ne-am sincronizat iubirile de piele. 

inceput

Aerul serii era neasteptat de rece cand constientizase ca sfarsitul isi deschidea bratele. Nu indraznea sa-si recunoasca slabiciunea de care daduse dovada in fata acelui barbat. Un om cu nimic mai valoros ca ea, doar prin simplul fapt ca numara mai multe intamplari frumoase ingramadite in palmele cu care obisnuia sa-i atinga umerii. Mai multe fire albe si numeroase femei pe care nu stia sa le iubeasca.

Il privea cu amaraciune, iar expresia chipului lui mat nu-i mai trezea decat un sentiment de pustiu pe care cu greu l-ar fi putut masca daca nu ar fi trebuit sa-i inapoieze o carte despre realitate si un rand de chei. Refuza cu incapatanare sa-si aminteasca momentul decisiv, dar stia ca urma sa intervina ziua in care sa marturiseasca povestea din viziunea ei.

In fond ce ar fi fost mai dificil decat sa se dezbrace de toate straturile de pamant cu care-si netezise pana si cele mai ascunse colturi ale inimii? Poate asumarea finalului pe care o eluda cu hotarare inca din prima zi a sfarsitului. O tacere grea se instalase intre cei doi, insa niciunul dintre ei parea sa nu mai aiba cuvinte pentru celalalt. Doar miscari mecanice ce nu dezvaluiau decat raceala si instrainarea cu care se inconjurasera doar pentru a se apara de consecintele faptelor amandurora. Intelesesera prea tarziu ca pentru a pastra acel univers al lor era nevoie de rabdare si pace, nu de un razboi care urma sa-i extenueze din toate punctele de vedere.

Se pusese pe o ploaie torentiala, iar cei doi necunoscuti se distantara avid, lasand intr-un anumit parc din centrul capitalei o liniste amara si o poveste pentru mai tarziu.

Sa te cunosc....

Ssst! Nu folosi sunete, priviri, daramite atingeri. Doar taci! Inclesteaza-ti buzele pentru cateva momente in care permite-mi sa te cunosc. Voi incepe cu linia fetei si o voi trasa timid cat sa-ti sterg din zbuciumul de peste zi. Voi ucide amintirea orelor in care te-ai lasat zdrobit de greutatea cuvintelor strainilor. Nu te obstina sa ma indepartezi asa cum o faci de mii de clipe. Asculta-mi linistea pentru putin timp. E ca-n pasii de dans : mainile ni se cuprind si: unu, doi, unu, doi, unu, doi, unu, doi...... pauza si unu, doi, unu, doi, unu, doi, unu, doi....

Haide, nu este atat de lumesc pe cat pare. Nici macar banal. Invatam pentru a nu stiu cata oara sa ne pierdem unul in celalalt. Firesc. Animalic pe alocuri. Duios...

''Esti o hoinara! Fugi si te intorci cand ti se face foame de piele. Revii in minutele in care nu-mi mai percepi mirosul dulceag de necunoscut. Te ascunzi dupa un suras strengar si-mi spui ca ma..... ma.... nu ma....! Hoinaro! Copilo!"

Ssst!!! Fii orfan de cuvinte, te rog. Asculta-mi respiratia. E cruda si cu urme de vin. Nu-i licoarea care ne fura sufletul noaptea. Nici pe departe. Hai, da-mi mana si pune-o pe sanul stang. Numara-mi bataile. Recunoaste-ma. Te temi, asa-i? Iarasi unu, doi, unu, doi, unu, doi, unu, doi...... pauza si unu, doi, unu, doi, unu, doi, unu, doi....

Mie nu-mi mai este teama de nimic. M-am impacat cu mine. Mai putin cu tine.... ssst!

Pentru mai tarziu..

In momentele in care ma astept mai putin, te intorci in mine si ma inveti iarasi sa respir. Sa inspir verdele viu pe care-l emani si sa expir negrul pe care mi l-am sadit voit in suflet. Povestim in fata unor pahare de vin la ore tarzii despre framantarile pierdute in cautarea senzatiei de inceput pe care ne-am tatuat-o pe piele in acel debut de pacat. 

"Visez prea mult?", te-am intrebat cu ochii inocenti incercand sa patrund dincolo de duritatea si impasibilitatea pe care ti le-ai imprimat pe chip. 

"Visele ne tin in viata, sunt cele mai importante..." 

"Dar sufletul?"

"Sufletul? El.... creeaza visele.... culorile... povestile... dincolo de aceste doua pahare de vin si de pasiunea pe care o punem in atingeri, sufletul iti tradeaza sentimentele pe care vrei sa le ascunzi, sa le negi cu prea multa inversunare, pe care si eu le-am ucis, de altfel...Ma poti invinui?"

Refuz sa ma mai gandesc pentru mai tarziu. Imi amintesc ca mi-ai strans mana cand acordurile unor chitari incercau sa ne trezeasca din reverie, iar acest gest spune mai mult decat orice....

Encore....

Mii de minute s-au pierdut de atunci. Timpul si-a pierdut din semnificatie... s-a dilatat, a devenit eter... Ma privesc in oglinda uneori. Pielea este aceeasi. Albastrul ochiilor si-a risipit din stralucire.."Imi amintesc acesti ochi!" imi rasuna din cand in cand in urechi, dar....
Se intampla sa-mi aduc aminte cum am muscat din acel prezent....  Am devenit femeie prin tine. Frumoasa... azurie.... Albastrul a atins intunericul. L-a transformat. I-a taiat negrul si l-a umplut de lumina. Te desenez, dar.... nu-mi iese. Te scriu pe mine si iarasi nu reusesc. Esti aici... inca in MINE.

Perfect compus

Am trait momente in care am crezut c-am recunoscut senzatia imperfecta pe care mi-o poate crea o imbratisare. Impreunarea unor maini in jurul umerilor mei. Respiratia calma de dupa cand omul cu care ai devenit un intreg, se lupta pentru a deschide a doua zi iarasi ochii. Fiecare parte a corpului care se aliniaza si se aseaza tacut langa genunchi. Tors. Brate. Spate. Coloanele vertebrale se unesc. Se completeaza. Se intregesc. Se....

Am iubit in clipe de tacere in care m-am sufocat voit de intensitatea cu care am simtit piederea, lupta, frenezia, vinul care curgea in locul sangelui spre inima. Am rastignit maini doar privindu-le. Am rupt haine, atingandu-le. Am eliberat lacrimi simtind.

Aceste impresii de beatitudine s-au intamplat pe rand in trei ani de Bucuresti. Le fatras ou j'ai commence une nouvelle vie. Une vie que j'ai vraiment aime. 

"Am invatat ca oamenii care refuza afectiunea, se vor intoarce dupa ea. Vor regreta pentru ca n-au stiu sa aprecieze o mana calda. Si nu vorbesc despre roata care este mereu rotunda. Insist asupra faptului ca.... intr-o dimineata se vor trezi si vor constientiza ca.... acel loc safe a disparut si ca.... bruneta cu ochii albastrii si piele de nimfa alba... s-a pierdut undeva... intr-un loc in care iadul alb.... a apus." 

Am ajuns acasa la inceput de aprilie cand magnoliile respira. Ma intorc acasa cand .... noiembrie e doar o himera.  

Realitate....

Mi se spune uneori ca sunt greu de uitat. Din ce in ce mai greu de sters din memorie. Oare....? Dar nici nu stiu... Straniu.... nu reusesc anumiti oameni sa ma ucida din trecut, iar cei pe care eu as vrea sa-i pastrez, ma gonesc din ei. Renunta atat de usor. Dar eu ii pastrez. Imagini. Clipe. Priviri. Zambete. Atingeri.... Le respir umbrele pentru mai tarziu... 

Suntem egoisti. Nu ne gandim decat arareori la cei care isi rup timp din vremea lor pentru a ne povesti putin despre noi. 

Timp. Ne trezim cateodata mai goi. Mai putin noi. Si ne dam seama c-am daruit franturi din timpul nostru exact celor care nu dau nimic din al lor. Se naste o intrebare atat de nevinovata, dar cruda : "De ce nu-i de ajuns?" 

In anumite momente, mi se recunoaste ca reusesc a crea impresia unui loc safe. Undeva unde acei oameni de care povesteam mai sus se pot ascunde pentru o perioada. Pana trece furtuna de care fug. Insa ei fac asta pentru ei. Pentru egoismul care-i caracterizeaza. 

 De curand, am deschis ochii cu adevarat in ultimele luni si am inteles multe lucruri. Sau poate mi se pare doar ca am deslusit sensul acelor lucruri. Putine din cuvintele pe care le aruncam sunt echivalentele unor fapte. Suntem atat de fragili.... Si ne ranim mult prea usor. 

Am invatat ca foarte putini merita realmente osteneala, timpul, grija, afectiunea.... totul. Pentru ca pana la urma.... nu sunt apreciate. Iar povestile cu "nu stiu sa arat, nu am timp, nu pot sa....". Pana si cel mai mare vis se poate indeplini. Trebuie doar sa crezi si sa vrei. Sa ai incredere in tine si sa vrei sa reusesti. 

Numai ca in timp uitam. Si ne ascundem dupa pretexte ieftine.... e mult amar strans in palme si prea putine degete pentru a-l sterge... Sunt greu de uitat? Voi avea grija sa nu ma uiti NICIODATA!

M-am trezit cu adevarat de putin timp si am constientizat ca esti prezent. In fiecare pas pe care-l fac in drumul spre mine. Prin tine respir. Cum poti ramane intreg realmente dupa o himera? O fantoma pe care ai cautat-o fara sa stii in prea multe trupuri. De la prima melodie pe care ai interpretat-o in urma cu noua ani acompaniata de o chitara la primele voci trase intr-un post local de radio. 

De fapt, vroiai sa simti ca el. Sa salvezi asa cum o facea el prin puterea unei voci care era ascultata de un numar insemnat de persoane. De la randurile scrise intr-un ziar despre un oarecare el, dar inspirate de o iluzie. Suflete care cantau povesti la cate o chitara. Cum sa te vindeci de un astfel de sentiment. L-am tradus pe rand prin iubire. Admiratie. Obsesie.

Adevarul? 

Sangele mi-a curs in vene in noiembrie spre sfarsit. In putinele momente in care m-ai atins si ne-am pierdut unul in celalalt cateva ceasuri. Am trait o fantezie cu gust de realitate. De la papadii, frunze de artar si ore in plus, la carti vechi si o chitara imaginara. 

Se va asterne tacerea o perioada aici. Pana ma voi elibera de himera din noiembrie. 

Cu bine.

Imi zambesti amar si-mi amintesti ca sunt singura-n hora. Daca ai incerca sa patrunzi pe acest taram, ai intelege ca mi-e dor. De mine. Atat...

Oare pe cine mintim?

Pentru tanara care statea in fata barbatului fara nume, cuvintele nu au fost nicicand cele potrivite. A scos, de cele mai multe ori, doar sunete pe care el le intelegea, dar refuza sa-i arate si ei ca nu vorbeste singura. A simtit la fel ca ea in acea noapte de sfarsit de toamna cum isi pierde sufletul printre degete de la prea multa apropiere carnala. Straniu cum ne oferim trupurile atator framantari si ne eliberam atat de usor de ele. Atat de dominari, cat si de oameni. Am inceput sa ratacim si sa ne ratacim in straini. In vulnerabilitatea noastra credem ca suntem puternici. Ca dominam. Ca daca le permitem strainilor sa ne invadeze carnea de prea multe ori, nu ii vom transforma in parte din noi. Parte din dimineti, parte din privirile pe ascuns din momentele in care lumina se incapataneaza sa patrunda in camere atat de reci ca inimile noastre. Oare pe cine mintim? Pe necunoscuti sau pe noi insine? Nici noi nu mai stim...

.............

Te simt ca pe o taietura pe suflet. Una care se obstineaza sa sangereze, desi rana s-a inchis de ceva vreme. Te-am privit cateva minute bune la un moment dat si te-am atins.. dar nu la modul propriu, am crezut ca am patruns zidul pe care il ai construit in jurul sufletului. N-ai inteles ca nu ma aflu aici pentru a te rani, ci doar pentru a te vindeca. De alte rani. De taieturi pe care ti le-au lasat alte persoane in trecut. E atat de straniu ca te-am cunoscut in toamna in care nu mai speram sa se mai intample nimic. In care eram moarta si atat. Si te-am imbratisat si te-am rugat sa nu ma mai eliberezi. Sa ma aperi. Sa nu-mi dai drumul. Sa ma pastrezi asa cum te-am pastrat si eu. Asa cum am invatat sa te las in mine, chiar daca tu fugeai. Nu neaparat de mine... Urmarea? Va mai arde timpul... si ne va arde si pe noi....chiar daca noi nu vrem...

Scrisoare de ramas bun...

Poate gandurile ce urmeaza sa ti le insir nu vor avea nicio semnificatie pentru tine, dar sunt lucruri pe care trebuie sa ti le spun inainte sa-mi iau ramas bun. Simt ca ma sufoc daca nu le eliberez si intre mine si tine, ma aleg pe mine. Asa cum si tu ai face-o daca te-ai afla in locul meu. Desigur, tu nu ai de unde sa stii cum este sa fii in pielea mea pentru simplul motiv ca nu ai capacitatea necesara sa simti in aceeasi maniera ca mine. Esti plamadita din alt aluat si ai invatat diferit anumite lectii. Poate mult prea devreme, insa nu cred ca le-ai inteles asa cum ar fi trebuit. Am incercat sa merg pe aceeasi cale ca si tine, sa privesc dincolo de dulcea minciuna a unei apropieri dintre oameni, insa vezi tu... ei nu inseamna pentru mine atat de putin pe cat semnifica pentru tine. Eu nu ii privesc ca pe niste gandaci, niste instrumente pe care sa le folosesc in drumul spre succes. Te-am simtit foarte aproape de sufletul meu la un moment dat. M-a speriat chiar, dar am reusit sa te indepartez. Stii ce e mai trist? Ca tu nici macar nu stii... 

(ianuarie 2009)

Pentru o vreme m-am simtit in siguranta. Am lasat un om sa aiba grija de mine asa cum nu i-am permis nimanui. Si a fost bine. Am simtit ca ii pasa. Dimineata, cand ne trezeam primeam afectiune. N-a fost o legatura carnala, ci doar ciudata. N-am stiut sa-l apreciez, tocmai pentru ca el apartinea deja altcuiva. Si a fugit.... dor...

Rupta-n mii de farame. Mi-e din ce in ce mai greu sa le adun.Sufletul mi-a ramas la mare. Nu stiu sa respir fara tine...

Seara luminile din sufletul meu se sting cel mai greu. Una cate una, se inchid in mine si ma lasa in noapte sa respir. Abia atunci mai pot sa respir. In rest, ma sufoc. Mi se pune o greutate pe piept si simt ca ma sfaram.  Imi amintesc ca eram fericita in urma cu cateva luni. Atat de fericita incat le zambeam necunoscutilor pe strada. Numai ca am realizat ca a fost o fericire inchipuita. Am confundat fantezia cu realitatea. Era frumoasa minciuna pe care mi-o spuneam in fiecare zi. Era noiembrie. Era sfarsit. Era si nu va mai fi niciodata. 

Poate doar cand voi respira iarasi singura, in absenta unei masti de oxigen. Ciudat, simt ca mi-ai luat totul.  M-am abandonat in tine.... si mi-e dor de mine cea din momentele in care chitara ma adormea... Adio...

Jumatate de gand...

Ninge linistit peste orasul in care se intampla prea multe. In bataile de clipe tacute, iti desenez din fum silueta. Nu-mi mai amintesc clar liniile chipului tau. Era semi-intuneric in acea noapte de sfarsit. Te intrebi daca scriu despre tine? Nu-ti pot raspunde pentru ca nici eu nu mai stiu pe cine mai inchid in aceste randuri. Poate incerc sa te pastrez aici, pentru ca in inima mea nu mai este deloc spatiu. Ar trebui sa dau un Delete sanatos. Sau un Format C. 

Ninge in continuare tacut in orasul in care uneori nu se petrece nimic. Sau in care au loc prea multe din cand in cand. Gandurile se contopesc. Se simt. Traiesc. Poate si incep sa se cunoasca. Cine mai stie despre ce este vorba in propozitie? Sau in fraza? Sau in fictiune? In realitate..... 

Inca ninge si se aud acorduri de chitara... dintr-un trecut indepartat....

Te simt in franturi de clipe care nu-mi mai apartin de ceva vreme. Te respir din secvente cu acorduri pe care nu le-am inteles la acel moment din toamna. Anotimpul in care nu am mai fost eu, ci am jucat niste roluri pe care nu le-am invatat cand trebuia. Totul se desfasura la trecut si nu la prezent. Si respir in unele franturi de clipe acelasi aer de atunci si parca zambesc la fel. Ce nu stiu este daca doar mi se pare sau chiar se intampla... Si ma intreb daca... voi mai trai vreodata acea fericire. Poate doar cu o himera care mi canta la chitara un cantec pe care nu-l voi mai auzi... decat in vis.

N-am mai iubit demult..... dar tu m-ai putea face sa simt iarasi....

....

M-am ascuns pentru o vreme in bratele tale. Nu erau puternice, insa au reusit sa ma cuprinda si ma apere de lumina. Am stiut ca nu vei intarzia in a te distanta, dar am sperat ca himera va dura mai mult de aceasta data. Chiar daca era vorba doar de cateva ceasuri tarzii. Desi nu reprezentam decat o alta femeie pentru tine. O alta. O necunoscuta a careia harta o cunosteai prea bine. Surprinzator de bine. Sa fi fost povestile rostite la un pahar de vin? Sa fi fost irealul care era cat se poate de palpabil? Sa fi fost cantecul mut pe care-l interpretam fara sa vreau cand te priveam dormind? Nici eu nu mai stiu... 

 Am poposit in tine pentru cateva farame de clipe. Si-am fost fericita. Ce cuvant strain.... as putea fericita pentru ca respir, dar in absenta ta aerul e risipit... e degeaba. Parca totul e pe pilot automat. Ma trezesc, imi pun masca zilnica, socializez. Vine noaptea. Vine ora.... si eu astept. Nu-s constienta exact ce mai astept. Stiu doar ca totul pare derizoriu si futil. 

Ti-as scrie. Insa n-as avea ce sa-ti povestesc. Simt ca traiesc pentru a mai sterge inca o zi din calendar. Si trece timpul... iar eu nu mai am rabdare cu el. N-am nici cea mai vaga idee de unde are el.... parca nu i se mai sfarseste.... 

M-am pierdut in tine de cateva ori..... si-am fost intreaga si am apartinut pana la sange si vanatai. Si n-aveam nevoie nici de aer, nici de lumina sau de oameni. Doar de tine..... De fapt, de mine....

Marturisire...

Se intampla lucruri. Lucruri frumoase in viata mea. Mai ales oameni. Apar de nicaieri. Imi amintesc ca nu totul se rezuma la un acord de chitara pe care te trezesti in linistea diminetii. Scara spre cer implica mai multe. Lacrimi. Surasuri. Nopti in care crezi c-ai atins absolutul doar devenind un intreg, cand in realitate totul este compus din suflete care rezoneaza la un pahar de vin. O amestecatura de povesti stiute de persoane straine. Care se cunosc de secole spiritual. E un sentiment straniu de apropiere. De ocrotire si blandete pe care nu l-am mai avut de prea multa vreme. Si zambesc cu adevarat. Asa cum n-am mai facut-o din noiembrie. Cand m-am simtit vie. Desi eram moarta de ani. Si ma tot intreb... de ce o chitara... ma face sa respir... fie ea bas sau solo. Traiesc. E suficient. Te simt dincolo de cuvinte si sunete....