In nicio clipa, nu am crezut in coincidente si se pare ca neincrederea mea a avut un bun temei pentru ca mi s-a intamplat sa-mi rada trecutul in fata. Nu stiu daca este vorba doar despre autosugestie sau imi joaca memoria feste. Cert e ca nu mai am cum sa neg ca imi doresc sa regasesc fragmente dintr-un trecut mai mult decat indepartat acum. Poate obstinatia mea prosteasca nu a reusit altceva decat sa ma transforme intr-o persoana extenuata mental, fizic, spiritual si psihic... Am mai spus-o si o repet in fiecare zi cu mai multa frenezie : urasc coincidentele! Nu au cum sa existe! E alba sau neagra si niciodata gri. Poate numai in viziunea celor care inca spera in minuni. Nici in acestea din urma refuz sa mai am incredere pentru simplu motiv pentru ca nu suntaltceva decat o bruma din stafiile care am fost la un moment dat al existentei fiecaruia. E facil sa ne dam cu parerea despre evenimentele care nu ne-au afectat intr-un minut care nici macar nu ne-a apartinut. Ne-am mintit atat de ireal de nevinovat incat nu stiu daca am visat ca sunt acasa sau daca nu reprezinti de fapt o plamadire a nevoii mele exagerate de iubire si atentie. Gandurile unei pustoaice care a uitat ca a crescut si ca acum trebuie sa se comporte matur atat cu ea insasi, cat si cu ceilalti. Ma intreb uneori cine ma va gasi in ochii tai intunecat de blanzi.Cine imi va arata lumina din spatele cuvintelor tale care se distanteaza de mine cu fiecare minut pe care il ascund de secundarul ceasului ala blestemat in forma de fluture. Nu se afla nimeni in apropierea mea pentru a-mi stinge ochii... Mi-e dor de tine...
In fiecare inceput de dimineata, ma gandesc tot mai mult la tine. Si nu cred ca tu simti sau macar te gandesti ca asa ceva se poate sa se intample in mintea mea. Incerc sa-ti regasesc acea infinita forta in toti ochii verzi pe care ii intalnesc in drumul spre uitarea ta. Mai trist este ca nu reusesc. Si nici macar nu ma obosesc destul de mult sa fac asta. Nici astazi nu am nici cea mai vaga idee din ce motive m-am oprit pe acel blog acum trei ani. De ce am lasat comentarii gandurilor tale despre barbatul care a fost in viata amandurora. De ce m-am incapatanat sa te cunosc. Sa te recunosc. Sa te linistesc. Sa te invat ca viata incepe mereu, orice obstacol am intalni in calea spre noi insine. Si ma macina dorul asta atat de tare, cu fiecare minut pe care il eliberez din ceasul edenului pe care m-am obstinat sa-l transform in inerentul meu. In nicio clipa nu mi s-a intamplat sa fiu suficient de precauta incat sa nu stric oamenii. Cei pe care inca nu i-am cunoscut si cei pe care i-am lasat sa vada ce se afla dincolo de zidul optimismului. A reusit sa te opreasca din scris, lucru pentru care nu il voi ierta niciodata. Si cu mine a incercat sa faca acelasi lucru, insa am fost mai puternica. Poate pentru ca se afla la distanta. Daca era in apropierea mea cred ca mi-as fi pierdut si ultima bruma de curaj.... ahh atat de putine de spus au ramas ...
sometimes i hide with your picture which i now i should've thrown away but still i try to deny that i feel nothing when i see your face
tears and months and years of calling most of time and i stay strong i'm ok i'm ok and i know that it isn't right but sometimes is so hard to fight do nothing every day and night
refren: i miss what could could have been late night calls that never end..i'm ok i'm ok i miss how you'd hold me close like you'd never let me go i'm ok i'm ok your smile,your touch is in the past accept the facts you're never coming back oh no i miss the love loving you,miss everything but is the truth...i don't miss missing you...it's ok ok
i can't forget the day you left wish this pain would just make believe oh my heart breaks not a missed day why can't we rewrite our history didn't know how i would feel i thought that i would never heal i'm ok i'm ok yes i moved on with my life but sometimes is so hard to fight do nothing every day and night
refren: i miss what could could have been late night calls that never end..i'm ok i'm ok i miss how you'd hold me close like you'd never let me go i'm ok i'm ok your smile,your touch is in the past accept the facts you're never coming back oh no i miss the love loving you,miss everything but is the truth...i don't miss missing you...it's ok ok
sometimes unspoken words mean so long it shouldn't hurt but it hurts if you ever think of coming home stay away rather then being alone alone alone cause baby
refren :i miss what could could have been late night calls that never end..i'm ok i'm ok i miss how you'd hold me close like you'd never let me go i'm ok i'm ok your smile,your touch is in the past accept the facts you're never coming back oh no i miss the love loving you,miss everything but is the truth...i don't miss missing you...it's ok ď'm ok
Argument : E o poveste care s-a intamplat acum multi ani... si pentru el am scris opt luni incontinuu. Mai jos ... cuvintele mele pentru el...
Dar…
Obişnuiam să-mi gonesc gândurile, să nu le ascult rugăminţile, să le arunc în prăpăstii infinite, sperând astfel că le voi scurta viaţa. Îmi plăcea să le chinuiesc strigând în urma lor: „Plecaţi de lângă mine! N-am nevoie de voi!”. Nu mai vroiam să stau de vorbă cu ele, ajunsesem să le urăsc, îmi doream să le şterg de pe faţa pământului, îmi păreau atât de atavice, de ireale. Ştiam că aveau să-mi rămână, să–mi provoace doar regrete. Să se strâmbe în faţa paşilor pe care îi mai scăpam, să-mi pună capcane sub forma unor statui negre, fără chip. Dar adorau să mă mintă. Credeam că alungându-le nu mă voi mai simţi singură. Oricât de mulţi oameni ar fi fost în jurul meu, tot a nimănui mă simţeam, poate eram prea tristă, pesimistă, realistă. Nu mă regăseam în nimic. Acele stări de spirit nu-mi aparţinea. Îmi repetam la nesfârşit că vor trece, că se vor termina, dar parcă pentru a-mi face în ciudă, se tot prelungeau. Mă măcinau cu o voracitate curioasă, refuzându-mi lumina. Ca şi cum îmi cereau să mă las pradă disperării, să nu mai ţin cont de nimic şi să uit. Tot. Să mă sfărâm în mii şi mii de bucăţi. Să nu mai rămână nimic. Ceva, totuşi, a mai rămas.
Ei
Privirea-i stinsă nu mai distingea nicio lumină. Orizontul îşi pierduse de prea multă vreme orice culoare. Răsăritul devenise apus. I se părea inutilă orice încercare de a se salva din prăpastia în care se afundase în acea clipă de rătăcire. Ştia că la fiecare pas va aluneca violent, scrijelindu-şi genunchii, mâinile. Simţea, pe minut ce se sfârşea, tristeţea pietrelor transformate în prieteni. Nici ele nu-şi mai găseau umbrele.
Zâmbea amar. Nu-şi amintea din ce motive. Pur şi simplu, îşi schimba expresia. Toate imaginile realităţii pe care le tăia nu formau chipuri. Doar frânturi de oameni, bucăţi de vise sau fâşii de suflete. Ar fi vrut să le strângă, dar refuza să mai piardă momente. Se îndepărta pentru a nu muri. Se săturase să se ucidă sau să fie ucis de ei. Acele persoane care se încăpăţânau să-i sfărâme cuvintele, iluziile. Vroia să le spună să termine, să nu se mai agaţe de el. A fost laş. Se temea de reacţiile lor, de sentimentele pe care le-ar fi şters.
La sfârşit, mi-a spus adevărul: se ascundea de ea. Ea nici măcar nu-l mai ştia. Încetase să-l mai caute… nu mai recunoştea nimic din silueta care arareori i se arăta în faţă. O privea absent…
Gânduri
A închis uşa. Mult prea repede. Atât de tare încât m crezut că mă voi sparge în mii de cioburi pe care nu le voi mai strânge. Atât de brusc de parcă filmul s-ar fi oprit înainte să se sfârşească.
Aş fi vrut să fi rămas mai multă vreme în faţa mea. Poate astfel mi-aş fi dat seama ce enigme adânci ascundea tăcerea lui, ce cuvinte încercau să se transforme în sunete.
A strigat, dar nu am auzit nimic. Doar pustiu. Strigătele lui s-au lovit de liniştea dintre noi. Noi... Aş vrea să cred că am existat, că trăirile noastre s-au materializat, că nu a fost doar utopie, că... la naiba, iar cad în trecut şi urăsc senzaţia asta atât de tare.
El nu mai este de multă vreme în viaţa mea, s-a pierdut în ceaţă şi am impresia că m-a luat şi pe mine cu el...
E straniu că scriu despre tine acum, pentru că te ştersesem total, te anulasem. De fapt, te-am şters. E doar un moment de slăbiciune. Şi, totuşi, de ce atâtea conexiuni cu persoana ta? Sunt exagerată? Realistă? E ceva greşit în simţurile mele? Prea multe întrebări. Prea puţine răspunsuri. Prea multe vorbe....
S-a stins şi ultima lumină. Nu-mi voi mai aminti nicio clipă, totul nu e decât o himeră. Atât...
Scrisoare netrimisă
Moto: „Je ne sais pus si mes reves s’acharnent a ne pas vivre. (Nu mai ştiu dacă visele mele se încăpăţânează să nu mai trăiască…)”
Te pierd pe clipă ce te desprinzi mine. Rămâi… Nu ştiu cât de aproape, dar nu te îndepărta. Aş vrea să-ţi smulg cuvintele, să-ţi opresc ploaia din priviri. Nu mai vreau să cad, să mă lovesc de regretele târzii ale unor oameni perfizi. De ce nu îndrăzneşti să mă priveşti? De ce eşti atât de laş?
Mă pierd pe minut ce se sfârşeşte lumina. Rămâi… Nu lăsa întunericul să-mi ucidă visele. Încearcă să-mi zâmbeşti, numai nu mă uita. Şterge prăpastia dintre noi, n-o afunda mai mult! Aş vrea să cred că nu te vei sfărâma de paşii mei, dar…
„Caută-mi umbra, e încă acolo!” Nu-ţi mai aminteşti, nu? Eşti acelaşi om mic ce nu iubeşte altceva decât pe sine, care vrea să rămână singur….
Plec. Nu mai are nici un rost.
Demult…
Te priveam şi nu-mi găseam cuvintele pentru a-mi exprima sentimentele. Mi se părea dificil să cred că persoana din faţa mea era acelaşi om dur şi rece pe care-l văzusem de nenumărate ori îndepărtându-se de mine. Îmi zâmbeai frumos, dar ireal totodată, încât strângeam puternic acea clipă, de teamă să nu se sfârşească prea devreme. Riscam să te pierd când eram fericită cu adevărat. I can’t get my eyes of you, îţi aminteşti? Erau singurele vorbe pe care mi le şopteai ori de câte ori mă îmbrăţişai. Nu obişnuiai să-mi spui că totul urma să fie bine sau că-mi vei rămâne aproape. Îţi plăcea doar să minţi…
Ai râs când te-am rugat să devii „acasa" al meu. Adevărul e că ţi-am spus asta fiindcă aveam impresia că erai important pentru mine. S-a întâmplat cu mult timp în urmă, parcă sunt secole de atunci. Ştiu că eram alta în acele vremuri, te strângeam în braţe altfel, îţi vorbeam altfel. Nu aveam nici resentimente, nici regrete. Doar vise şi oameni. Nu ştiu ce mai am acum. Cred că numai pe mine. Să râd sau să plâng?
Iluzie
Moto: «Je ne sais pas encore où abandonner mes pas, où suivre mes souvenirs, où chercher moi-même. (Nu ştiu încă unde să-mi părăsesc paşii, unde să-mi urmez amintirile, unde să mă caut)»
Fărâma de linişte. Eram atât de aproape de ea şi nu credeam. De ceva vreme îmi refuzasem orice început, alungasem îmbraţişările deşi le iubeam, ascunsesem amintirile şi atunci am decis să-mi caut echilibrul şi să rămân în preajma ta. Să devin zâmbetul dinaintea răsăritului. Să-ţi păstrez privirea de copil inocent şi neîncrezător în faţa altei mângâieri decât cea pe care o cunoştea şi deseori o simţea. Să nu-ţi pierd bogăţia sufletească. Să topesc cu timpul gheţarul ce ţi-a înlocuit sentimentele. Să-ţi număr bătăile inimii. Să te cunosc. Să te recunosc. Să te regăsesc.
Clipa de tăcere. Liniştea renunţase la mine. Pe undeva m-am rătăcit. Nici acum nu ştiu unde anume. Am greşit drumul şi crezând că nu-ţi vei da seama am continuat cu aceiaşi paşi spre tine. Îmi era dor de mine şi aveam impresia că prin tine voi reuşi să mă redescopăr. Dar…. Atât de mulţi «dar» şi atât de puţine certitudini…
Iartă-mi mâinile dacă au uitat şi au încetat să te mai caute.
Un nou început
Pentru a defini un nou început, aş umple pagini întregi. Mi-aş alunga orice îndoială legată de eşec însă cred că nu aş surprinde esenţialul. Ce înseamnă el mai exact? Răsăritul soarelui echivalent cu o altă etapă a vieţii sau expresia, "de astăzi voi fi altul/alta, o voi lua de la capăt şi nimic nu mă va mai atinge"? M-aş minţi dacă aş crede asta. Cum să nu-mi mai tresară inima la acel sentiment mutual numit "iubire"? Duritatea căpăta o importanţă deosebită până la un anumit punct. Când ajung în acel loc am de ales dacă urmez aceeaşi cale sau dacă îmi reamintesc că sunt om şi trebuie să mă comport ca atare. Alegerea, ca intotdeauna, îmi aparţine. Totuşi ce cuvinte redau sensul începutului, nu voi şti decât poate prea târziu. Răspunsurile ar fi multe: intrarea în viaţa mea a altor persoane decât cele obişnuite, ieşirea din monotonia cotidiană care mi-ar arăta ce contează cu adevărat sau, pur şi simplu, trezirea la realitate.
De fiecare dată când am încercat să schiţez unui început, fie şi în gând, creionul a fugit în toate direcţiile mai puţin în cea potrivită. Liniile sfârşitului s-au conturat în urma mea şi nu am ştiut cum să le şterg, să le împiedic să-şi continue drumul. Nu am conştientizat că el ascundea altceva. În spatele lui, se odihneau timid aripile unui nou început. Încercaţi să începeţi ceva nou în fiecare zi şi veţi avea doar de câştigat. Îţi mulţumesc că eşti aici…
Rugă
Îmi amintesc de tine de fiecare dată când frunzele se încăpăţânează să mă părăsească. În acele momente nu-mi pot da seama dacă tu eşti doar o urmă a toamnei sau omul care obişnuia să-mi spună poveşti. Poveşti… cam atât rămâne din noi la sfârşit. O melodie, câteva zâmbete amare, fâşii de clipe fericite sau triste şi frânturi de chipuri fără expresie.
Încerc să te uit în minutele târzii ale nopţii, dar tu te ambiţionezi să-mi rămâi în suflet. Să-mi risipeşti visele. Să-mi ştergi lacrimile. Să nu-mi vorbeşti. Ecoul tăcerii tale. Ultimele cuvinte. Paşii… Chiar crezi că nu mai eşti aici?
Te mint. Mai eşti şi doare. Mă doare mai tare decât aş fi vrut. Numele, umbra, privirea, surâsul, mâinile, fiecare parte din tine, nu ştiu de ce stărui, nu vreau să aflu…
Mi-ai sfărâmat şi ultima brumă? Nu ştii, sunt sigură, dar… nu mai are sens... iartă-mă şi pleacă, e ultima mea rugă, pleacă!
Cândva…
“În nicio clipă nu am crezut că voi uita să zâmbesc. Nu vroiam să devin un om care, pentru o simplă clipă de presupusă fericire, renunţă la tot, chiar şi la zâmbet. În aceste momente regret, deşi atunci îmi era bine, nu aveam de unde să ştiu că mă voi transforma într-o umbră a acelui om… undeva am greşit calea spre mine şi nu ştiu unde.” Ascultam fascinată povestea acelui pal om care reuşise să-mi capteze atenţia printr-o frustă înşiruire de idei şi amintiri care nu mă afectau în niciun fel. Straniu era că îmi amintea de un alt… el. Unul oarecare. Nu avea o identitate sigură. Şi-o pierduse în mâinile celor care se perindaseră prin viaţa lui. Nu le spuse că îşi dorea să rămână întreg nu să I se fure frânturi din omul care era. “Uitasem pentru ce alegam şi mai ales pentru cine. Pentru ea? Pentru mine? Pentru noi? Dar noi chiar am existat? Încerc să-mi aduc aminte de început. Trist. Nu sunt sigur ca imaginile care mi se derulează în gând pot reprezenta acel debut pe cât de frumos, pe atât de îndepărtat.. Şi mă doare că nu mai pot fi eu.”
A ajuns să-şi nu mai ştie drumul. Doar cărări greşite. Atât. Mi-am dorit să-l ajut.
Dar…“Cândva mai trăim… n-a mai rămas nimic din mine. Pleacă acum copilă, e mai
bine pentru amândoi aşa. Iartă-mă, străine!
Eu…
Moto: „Nothing I have is truly mine… (Nimic din ceea ce am nu-mi aparţine cu adevărat)” (Dido – Life for rent)
Îmi era dor de mine în clipa în care nu-mi mai rămase nimic. Doar imagini confuze desprinse dintr-o poveste sfârşită, frânturi de chipuri schimonosite de tristeţe şi gânduri nerostite. Îmi uitasem paşii şi umbra pe un drum şters şi aveam impresia că tu vei fi acolo să-mi întinzi mâna şi să mă ajuţi să mă ridic.
Încercam să-mi amintesc numele tău, dar literele se risipiseră de prea multă vreme în urma mea. Ştiam că tu nu mai exişti, de fapt nu înţeleg din ce motive am fost atât de naivă crezând că doar prezenţa fizică implică şi apropierea dintre noi. Am conştientizat că sunt laşă mult prea târziu şi treptat m-am îndepărtat de tine. Mă temeam să văd ura şi dezamăgirea din ochii tăi, nu vroiam să şterg ultima brumă de iubire pe care o mai simţeai. Mă transformasem într-o străină ce nu te mai recunoştea…
Arată-mi că-ţi pasă…
Plâng. Nu ştiu din ce motiv, nu am nici cea mai vagă idee de ce am nevoie de tine în fiecare minut. Ştii... pentru mine “acasă” e în clipele în care mă îmbrăţişezi, când te simt aproape, când îmi zâmbeşti, când...
Surâd. Deşi lacrimile-mi se desprind de pleoape, chiar dacă-mi sfărâm imaginile. Aş
vrea să cred că fiecare moment în absenţa ta nu îmi pare o eternitate, cu toate că
nu-mi eliberezi privirea de prezenţa ta. Simt că te distanţezi. Mint când spun asta? E
realitatea pe care mi-o arăţi sau cea pe care vreau s-o văd?
Nu-mi rosti niciun cuvânt, doar rămâi în preajma mea. Lasă-mi mâinile să-ţi caute umbra, nu te ascunde! Încearcă să nu-mi pierzi drumul. Aş vrea să-mi vezi lumina, nu numai frânturile-mi de întuneric.
Ascultă-mi povestea. E amară, sunt conştientă, dar arată-mi că-ţi pasă, că nu sunt singură. Sau sunt?
Clipe
Se întâmplă câteodată să-mi rămână doar clipele. Nici mai mult. Nici mai puţin. Doar momente care ar trebui să-mi şteargă dorul de tine sau mai bine spus, dorul de mine. Am crezut că dacă te ţin strâns de mână, nu te pierd, sau mai degrabă, nu mă pierd. Ce-a rămas din mine? De foarte multe ori, m-am temut să răspund la această întrebare. „Eşti la început”, mi-ai replica. Dar ca de obicei ai uita să specifici care început, cel al sfârşitului sau cel firesc. Nici acum nu m-ai auzi. Nu aş avea ce să-ţi mai spun. Doar cuvinte deja ştiute, numai doruri uitate... credeai că m-ai cunoscut. Însă nu ţi-ai dat seama că nu eram eu aceea? Cea care înveselea şi tristeţea în urma ei. Cea care nu uita să se gândească la tine, deşi tu nu meritai. Cea care nu ştia ce-i imposibilul. Unde a dispărut ea, doar tu ştii. Ai ghici dacă zorii o mai prind privind un chip răpit de somn. Dacă ar mai zâmbi în clipa în care răsăritul i-ar lumina ochii. Atât de îndepărtate i se par toate aceste lucruri simple care atunci erau totul pentru ea. Atât de ireale, de parcă nu le-a trăit şi simţit. Ca şi cum nu a respirat prin ele, în fiecare bătaie a inimii tale. Clipele. E tot ce-a mai rămas din ea.
Atât…
Îţi spuneam că mă temeam să mă întorc. Nu ştiam unde anume. Era doar acolo. Nu trebuia să poarte neapărat un nume. Mă întrebai nevinovat dacă îţi vorbeam de „acasă”. Tu îi mai cunoşteai înţelesul? Îţi zâmbisem amar la auzirea acelui cuvânt mult prea străin mie. Uitasem de ceva vreme, poate de prea multă, ce însemna. Nu ştiam dacă îi era sinonim clădirii gri în care reveneam zi de zi. Sau dacă semnificaţia lui se regăsea în cea a mânii care o îmbrăţişa himeric pe a mea în îndepărtatele după-amiezi triste şi ploioase de toamnă.
Îţi povesteam că mă simţeam, pe minut ce se stingea timpul, orfană de tine. Iar tu râdeai copios pe seama mea, repetându-mi neîncetat că într-o bună zi va muri şi copilul din mine. Mă supăram cumplit şi-ţi replicam tăios că nu-ţi voi mai dărui nici priviri, nici atingeri şi nici zâmbete.
Te îmbrăţişam ca şi cum era ultima oară când visam. Ca şi cum visele mă ţineau perfid în viaţă. De parcă tu erai totul, iar eu mă anulam în preajma ta. Dar ce sens mai are să-mi amintesc ?
Priveşte-mă! Aşa-i că n-a mai rămas nimic? Trist. Nici tu nu mai eşti acelaşi. Pe chip ţi s-a întipărit o duritate nesfârşit de tristă. Surâzi tâmp în zare. Nici acolo nu mai ai ce vedea. E pustiu pentru noi…
Târziu
Motto: “Noi e o parolă pierdută/ implică prea multă uitare/ şi prea puţină culoare...“
Îţi amintesti candi mi spuneai ca timpul nu face decat sa-mi ascunda sentimentele? Te contraziceam cu obstinatie replicandu-ti cu o certitudine inimaginablila in voce: el nu le tainuieste, ci le permite altor emotii sa patrunda in suflet sau le ucide.
Eram atat de sigura pe aceste cuvinte incat nu aveam habar ca voi sfarsi prin a-ti da dreptate. Ciudat este ca desi a trecut atat de multa vreme, povestea clipelor noastre inca mai traieste.
Credeam ca te-am sters din tot ceea ce insemna amintire, dar prezenta ta ma copleseste iarasi ca un boomerang.
Se intorc incontinuu trairile ca secventele unui film ce nu se termina niciodata, cuvintele-mi revin, litera cu litera, sens cu sens : “Nimic nu se distruge, totul se transforma”, ...
In ce se transforma? Asta ai uitat sa-mi dezvalui. “Tu esti singura care poate descoperi. Desi nu ai inteles nimic din ineptiile mele, nu e prea tarziu. Incearca si vei reusi am incredere in tine, serpisor.”
Mi se intampla uneori sa fiu nevoita sa eliberez anumiti oameni. In aceasta noapte voi elibera doi. Ei m-au uitat de ceva timp, insa eu m-am obstinat sa-i pastrez cat mai vii. Desi imaginea lor se estompeaza cu minut ce se stinge timpul, am crezut ca filmul se va sfarsi, iar eu nu voi mai.... Multe lucruri nu ar fi de spus despre amandoi atata vreme cat amintirea lor pentru ca atat a mai ramas... a ... too damm difficult to see the other side. Nu voi uita privirea niciuna dintre ei, si nici cuvintele astea :
Ea : esti acolo ?... hai sa te hug-uiesc ....
Eu : pentru tine intotdeauna
El : ... el nu a mai spus nimic... si nu va mai spune niciodata nimic si nici ea....
Eu.... I hate myself right now but what the hell I deserve it.... consecintele actiunilor mele.. atat si nimic mai mult.. All is dead and gone...
E atat de straniu sentimentul care ma incearca de fiecare data cand imi amintesc de tine, incat ma tem sa-mi mai indrept gandurile spre acele secvente pe care rar le mai vad. Poate daca as fi stiu sa te simt asa cum ai facut-o tu, nu ma mai durea atat de tare acum. Finalul inca nu s-a apropiat de mine si nici nu imi doresc sa se apropie prea curand... De ce? Din simplul motiv ca inca e vie orice imagine legata de tine, cuvintele pe care inca nu le cunosc. As vrea sa te recunosc si sa te regasesc dar se pare ca e prea tarziu. Mult prea tarziu pentru a-mi cere iertare... Ce as vrea sa uit? Nici acum nu mai stiu, cert e ca.... simt ca lumina se stinge din ce in ce mai tare, iar eu.... eu nu reusesc sa-ti redesenez zambetul.... La naiba! Doare ca ne-am pierdut....
Nimeni nu a spus ca este simplu sa-ti fie dor, insa nu aveai de unde sa stii cat de mult te va durea sa-ti smulgi din suflet amintirea cuiva. Sa stergi cu buretele imaginea unui om care ti-a fost mai mult decat umbra. Care si-a spus povestea si ti-a creat si tie una asemanatoare cand nu mai cunosteai intelesul unor cuvinte, a unor intamplari si mai ales a unor secvente care inevitabil te-au redefinit ca individ. Nicio persoana nu a avut interesul sa-ti schimbe perceptia asupra lucrurilor care inca nu se petrecusera in realitatea ta.Si te intrebi retoric : "Cat mai este pana voi invata sa spun ca nu imi mai este dor de tine?" Nimeni nu a afirmat ca este imposibil sa zdrobesti cu fiecare pas pe care il faci, senzatii, trairi mai mult sau mai putin descriptibile in litere, emotii pe care le-ai simtit pentru prima data.
De fiecare data cand ii lasam singuri oameni a caror frumusete si bunatate spirituala au forta de a schimba infernul in care traim, ii pierdem. In clipa in care inchizi usa, iti lipesti umbra de ea si
iti amintesti ca dincolo se afla tot ceea ce ti-ai dorit vreodata. As vrea sa nu te pierd, dar simt ca te uit. Cu fiecare minut care se sfarseste, fiecare lumina care se stingea in intunericul din noi. As vrea sa nu te uit, dar timpul nu face decat sa-ti estompeze imaginea. Si doare... incat "se anuleaza orice gand spre tine". Ce nu stii este ca toate gandurile mele se indreapta spre tine..... Iarta-ma ca te uit.... tu m-ai anulat deja si .... simt ca nu mai am nici oase...nici carne... nimic.... si mi-e dor, dor de tine....
Ma intreb uneori cata iubire poate simti un om.... cat de mult poate arata ca inseamna ceva mai mult decat propria-i persoana acel cineva... cum sa arati? cum sa spui mai mult decat ai spus pana in prezent? Te vreau aproape mai mult ca niciodata :)
Ai iubit vreodată o ploaie? sau vreo aripă care si-a uitat tăcerea? Îmi murmurai trist: "Unde-şi poate pierde un copac, umbra?" Oare unde, dacă nu in tine? Ai iubit vreodată întaia ploaie de toamnă? sau ultimele frunze care-şi cântau sfârşitul? Ai smuls vreodată un început? Dar tu m-ai iubit vreodata în tăcere?
O floare: narcisa galbena Un anotimp: iarna O culoare: galben Un animal: tigru bengalez Un obiect vestimentar: esarfa O piesă de mobilier: ceas O piesă muzicală: Hooverphonic - Eden Un vers: Deep inside you cry, cry
Un peisaj: rasarit pe malul oceanului
Un obiect: inel Un instrument muzical: chitara Un copac: mesteacan Un oraş: 2 Mai O persoană publică: Marilyn Monroe O altă persoană apropiată : Angela O carte: Dragoste in vremea holerei Un fel de mâncare: Pui cu ciuperci Un super erou: Batman Un fenomen al naturii: ninsoarea O maşină: Bettle Un fruct: migdala O parte a corpului: alunite Un film: Closer
Uneori ni se întâmplă să uităm că nu mai avem timp să ne numărăm oftările. Sau că asurul cerului e doar o iluzie. Câteodată castanii-si plâng cu fiecare bătaie de clipă frunzele, toanmnele, umbrele. Nu mai putem trăi aşa...
Simt o durere ciudata in fiecare parte a carnii blestemate care acopera monstrul de dinauntru. Ma incearca senzatii strani pe care as vrea sa mi le explic intr-un fel sau altul, insa tot ce reusesc sa descifrez este... intuneric. Degetele inca imi sangereaza, inima la fel..... la naiba ca tot acordurile chitarii imi rasuna in minte, dar si cele ale pianului din "Eden".... Am obosit, mi-e dor de amandoi si DOARE....
SUNT o persoana care nu stie sa pastreze oamenii pe care ii iubeste aproape. AS VREA sa-ti revad blandetea din ochi desi vorbesc despre un lucru mai mult decat imposibil. PASTREZ pietrele pe care le-am primit prin cuvintele tale reci. MI-AS FI DORIT sa am forta necesara de nu a iubi. NU IMI PLACE deloc sa aud sunetul pasilor plecand. MA TEM de amurg. AUD marea in fiecare scoica. IMI PARE RAU pentru toate lucrurile pe care inca nu ti le-am spus. IMI PLAC pietrele de rau. NU SUNT barbat, cu toate ca mi-as fi dorit. DANSEZ cand sangerez inauntru. NICIODATA nu am vazut un apus pe o plaja. RAR am simtit ca sunt iubita. PLANG cand imi amintesc ca am avut edenul si l-am aruncat pentru o viata de infern. NU SUNT INTOTDEAUNA cea mai buna interlocutoare. NU IMI PLACE DE MINE cand tac.... simt ca am atat de mult de spus incat uit ca nu am puterea necesara de a da mai departe. SUNT CONFUZA cand ascult anumite melodii. AM NEVOIE sa te stiu aproape. AR TREBUI sa nu uitam de noi insine cand soarele uita sa straluceasca si pe strada noastra. Leapsa merge la Silvia., , , si la
Am incercat sa cunosc caldura mai mult ca niciodata si in profunzime mai ales. Nu am gasit decat intuneric si gheata. Iar acum vorbesc despre interiorul meu si nu al altcuiva. Am ramas siderata in clipa in care mi-am dat seama ca lumina soarelui nu este suficienta pentru a gasi ceea ce caut de prea multa vreme. In adancul meu, e o cascada infinita de sange care nu se opreste cu nimic... degetele-mi sangereaza uitare, ochii mare, buzele nesfarsit. Se prea poate sa gresesc gandind si simtind asfel, insa sunt unicele sentimente pe care le mai pot avea azi. Nu stiu daca vei inceta vreodata sa-mi lipsesti si nici nu vreau sa ma gandesc pentru ca temerile tale raman ale mele, cu toate ca timpul impune distanta intre noi. Nu stiu si nici nu vreau sa stiu, dar cred ca m-ai condamnat sa ma gandesc la tine continuu, iar sangele care imi curge din degete se intensifica pe masura ce tastez senzatiile pe care mi le provoci. Stiu ca se cunoaste ca am plans, insa nu se vede cat de mult, iar de fiecare data cand iti spun "Adio", ma invinetesc si mai tare. Iarta-ma....
Relatiile nesanatoase sunt cele in care incepi sa uiti de tine si mai ales de cel cu care imparti nebunia zilnica. O chitara nu te poate ajuta sa stergi ce nu ai avut in nicio clipa alaturi de celalalt, nu te poate anula, desi asta e tot ce iti doresti.... un "Atat de singur" nu te va face niciodata sa-ti reamintesti ca tu esti singurul care ma poate vindeca. Imi e dor de mor de tine si de ceea ce nu mai am si simt ca nici ceara ma mai pot ajuta sa ard ceea ce vreau sa ucid. Ce anume? Imaginea ta, vocea ta, pielea... tot ce tine de tine. Credeai ca nu am simtit nimic in clipa in care te-am lasat sa-mi 5ubesti necunoscutul, cand m-ai lasat sa cad in haul care ne departea. Vreau sa zbor la naiba, dar tu nu vrei sa ma lasi deloc si asta ma doare mai tare ca niciodata. Nici macar sa mai privesti marea din ochii mei..... Vreau sa zbor si vad ca si tu vrei sa vezi si sa uiti visele in care noi doi am crezut. am fost 2 si nu unul la naiba!!! oare vei intelege vreodata??? oare vei fi constient de ceea ce ai refuzat? de ceea ce ai pierdut? esti singur acum si nu imi pare rau sa stiu asta... eu macar nu ma ascund dupa un monitor, tu da.. eu scriu, dau afara ce ti-am spus de atatea ori si nu ai vrut sa auzi, sa vezi si mai ales sa simti... oare cate cuvinte sa mai tastez pentru a te face sa intelegi ca .,,TE IUBESC!? La naiba, da te iubesc mai mult decat lumina pe care am lasat-o sa patrunda in intunericul din mine, mai mult decxat zorile care nu se vor mai indura sa revina in diminetile de iarna in care nimic nu mai conta... si doare al naibii de tare cand imi amintesc de tine, de mine, de minunea noastra pe care tu ai uitat-o atat de repede incat ... I miss you... nu ma auzi...asa-i??? nici eu nu te voi auzi cand vei striga, cand ma vei cauta pentru ca tu nu ai vazut decat ceea ce ti-ai dorit... si esti si vei ramane un mare egoist pe care il iubesc mai mult decat propria-mi carne.......ADIO!
Caut oglinda blestemata pe care ai spart-o in acea seara ploioasa de noiembrie si la naiba nu o gasesc deloc. Nu stiu in ce colt al casei am aruncat-o impreuna cu valiza pe care tu o urasti atat de mult si in care eu am ascuns toate amintirile nenorocite ale barbatului din viata amandurora. La naiba ca imi este dor sa regasesc lumina din ochii tai, sa ma pierd in ea si sa nu mai stiu nimic de mine, dar totul despre tine. Mirobolant sentiment de pustiu ma mai incearca de trei zile de cand minunea s-a risipit. Si parca nu e mai e la fel sa ma trezesc noaptea…… e asa doar PUSTIU de trist !
Linistea era singurul ei limbaj, desi stia sa-si strige mai mult ca niciodata sentimentele. El refuza sa o asculte si nu credea in niciun cuvant pe care ea il rostea in fiecare noapte cand el nu ii era aproape. "Ştiai că dacă tu zâmbeşti sunt şi eu fericit? Acum lupt pentru un singur lucru: să-ţi desenez bucuria pe chip şi astfel pot spune că sunt întreg!” În acele momente nu evitam să mă mint cu ideea că sfârşitul se îndrepta spre alte depărtări şi că avea să uite, măcar de această dată, de mine. Însă nu mereu întâmplările din viaţa mea urmau cursul pe care mi-l doream. Nu vroiam să recunosc că simpla lui absenţă îmi provoca cel mai mare dor, darămite faptul că ţineam la el. Sau că petreceam minute întregi în aşteptarea oricărui semn de viaţă fie el şi un beep la alte oare decât cele fixe. Încercam să aflu ce avea diferit, cu ce reuşise să mă schimbe într-un timp atât de scurt. Răspunsurile, ca întotdeauna, se lăsau aşteptate şi acest lucru chiar îmi fura din liniştea care oricum lipsea. Nu era nimic nou sub soare, numai idei fireşti. Timpul curgea atât de normal încât dacă se întâmpla să se aprindă o sclipire, era doar de moment. Şi dintr-o dată el a plecat. Simplu. Fără niciun cuvânt. Obişnuit. Unde dispăruse zâmbetul? Dar siguranţa? Cândva trăiam cu impresia că indiferenţa era cea mai bună metodă atunci când vroiai să eviţi pe cineva. Acum adevărul i-a luat locul, iar eu m-am împiedicat de el, însă am mers mai departe, după cum bine cugeta Murphy în cunoscutele lui legi mai mult decât reale. Pot doar să recunosc că uitarea e singura care mai contează. Adio"
..