Pages

7 May 2016

Am iubit durerea. Si ea pe mine. A existat intre noi o reciprocitate cum rar intalnesti. De curand, am renuntat la ea. Sau am renuntat noi intre noi. La noi insene. Inca nu am aflat despre ce a fost vorba. Sau nu voi sti.
Spuneam mai devreme ca am abandonat acel sentiment dulce-amarui. La senzatia in sine pe care mi-o provocau oamenii. La vinovatie. La negru.
Am lasat lumina sa ma imbratiseze. Ca si cum as fi fost un nou-nascut. Pentru ca, intre noi fie vorba, aproape trezeci de ani am trait o viata care nu mi-a apartinut. Am scris despre o durere care mi-a fost transmisa fara voia mea. Iar ce poate fi mai linistitor decat prima respiratie de dupa furtuna? Ce te poate face sa zambesti mai mult decat momentul trezirii?
Clipa in care deschizi ochii dupa ce i-ai avut lipiti cu mii de straturi de adeziv?
Povesteam mai sus ca am renuntat la durere si la o viata care masurata in ani se traduce printr-o jumatate din cat ne e dat sa respiram in acest cadru.
Infiorator! Acesti aproape treizeci de ani devin sinonimi cu un blocaj.
Dar ii multumesc durerii totusi. Fara ea, nu as fi putut sa iubesc si sa va iubesc.
In lipsa ei, acest blog ar fi murit. Fara ea...eu nu as mai fi ajuns aici.
Din toata inima unui nou-nascut, iti multumesc Mara!