Uneori dorul ia forme curioase. Ma izbesc de ele ca si cum s-ar traduce prin niște continuări ale sufletului meu. Siluete pe care nu le recunosc. Sau refuz sa ma povestesc lor. Sa ma mai. 

Sentimentul de absenta ascunde, de fapt, mult egoism. Nu vorbesc doar despre mine, ci si despre ceilalți.  Cei ce, in anumite momente, m-au îmbrățișat pentru a-mi răpi din durere. Amarul înfipt pana in măduva oaselor încă din copilărie. Mândria de a fi unica si conștientizarea unicității. Credința in oricine si orice, mai puțin in mine însămi.

In realitate, se pare ca mi-am tradus greșit semnificația orgoliului in sistem. Iert mult prea greu. Ma iert dupa o anumita perioada indelungata. Pentru ca in limbajul meu eu trebuie sa fiu perfecta. 

Cutele pielii. Maniera stângace de a povesti. Naturalețea de a ma deschide. Iubirea. Ea ne definește si ne apropie. Va mulțumesc ca ma descoperiți.... Astfel, dorul.... nu mai doare. 

Doar umple. Ma umple.