Incotro?

"La configuration astrale du jour vous pousse clairement à mesurer les implications directes de votre activité professionnelle et à rechercher ce qui, quelque part, correspond à votre véritable vocation. Etes-vous certaine de travailler exactement dans le domaine qui vous correspond ? N'hésitez pas, en cette période de grande transformation, à imaginer des réorientations apparemment farfelues..."

Cam asa arata horoscopul meu pe ziua de azi... nu cred in astfel de lucruri, dar lately m-am gandit ce se va alege de marele meu vis profesional vorbind... e necesar sa-mi urmez calea pentru a-mi implini visul dar...

Let me be myself...

"Nu crezi ca ai transformat nevoia de atentie intr-o obsesie? De ce vrei sa fii imbratisata cat mai mult? Sa-ti spuna cineva cat insemni? Sa se gandeasca cineva la tine? Sa fii a cuiva si nu a nimanui? Nu crezi ca a venit timpul sa schimbi ceea ce nu e bine in viata ta? Sa nu mai depinzi atat de mult de trecut? De oamenii care ti l-au marcat mai mult sau mai putin? Sa stergi ceea ce e gresit si sa mergi mai departe? Sa-l privesti in ochi pe cel alaturi de care te-au incercat sentimente frumoase? Este departe, desi mai canti cateodata o melodie pentru si despre el? Cu toate ca scrii despre o poveste pe care ti-ai imaginat-o? Nu a fost reala! Poti intelege toate aceste lucruri? Nu vrei sa fii matura? Sa nu te mai comporti precum un copil care nu mai are jucaria preferata? Nu l-ai iubit, sunt mai mult decat sigura, dar iti place sa crezi ca ceea ce ati trait impreuna a fost diferit si special. Ei bine, regret ca dau dovada de cruzime, dar nu a fost! Deloc! Te-ai amagit singura! Doar tu esti de vina! Si nu mai merge placa "Uit de aceasta eroare, nu e nimic...!" Vrei sa crezi ca esti puternica si ca ai toate atu-urile necesare pentru a avea orice barbat... numai ca nu mai ai nimic..."

Cuvinte. Mi le spun in fiecare zi in care gandurile imi aluneca in spatii interzise. La oameni stersi. La clipe gresite. La povesti.... povestea din spatele ochilor mei albastri... sunt pozitiva... dar... e acel dar care ma darama si-mi striveste zambetul... de foarte multa vreme sunt trista.. 10 ani aveam... nu stiu de ce atat de mult negru si gri in privirea mea... desi zambesc, surasul imi e trist... ma doare... nu stiu ce si mai ales de ce... sunt diferita... m-am urat multi ani... acum nu ma mai urasc decat atunci cand nu am altceva de facut... am avut o luna terifianta... si mi-e dor de cineva si de ceva... nu mai ca nu stiu de cine... cred ca de mine in clipele in care simt ca traiesc.... si acum stiu ca traiesc , nu mai ca nu simt asta... am impresia ca sunt anesteziata... dar pentru ce ma pregatesc... nu sunt pe cale sa cad intr-o depresie sau prostii de acest gen, stiu doar ca sunt confuza si ca m-am plictisit de mine insami...

Today

Nu stiu ce sa mai spun, dar ma simt pregatita de o noua etapa a vietii mele. Trecutul a ramas in urma, desi mai am momente in care ma intorc spre el. De cele mai multe ori cand fac asta, scot limba pentru a-i face in ciuda si ii strig "Nu ai reusit sa ma strivesti! Sunt mult mai puternica decat tine ! Sac!" Pe de-alta parte, oamenii pe care ii accept acum in viata mea sunt altii, in fiecare clipa se transforma si imi creeza sentimentul unei pretuiri mult mai mari fata de mine insami. M-am urat foarte multi ani si credeam ca zambetul meu nu reprezinta decat o minciuna sfruntata. Eram desfigurata... idei ciudate... fantasme... chiar ma simt bine acum... si nu o scriu/spun doar pentru a ma convinge de aceasta realitate...
Vreau sa traiesc o alta poveste si stiu ca voi merge mai departe fara tine...

to be continued

Fraze...

Oameni a caror absenta o simti inevitabil....
Priviri dupa care tanjesti involuntar...
Atingeri care te fac sa tresari....

Nu ma gandesc decat la o singura poveste care s-a intamplat in urma cu multa vreme.

Nopti in care eram realmente a cuiva...
Imbratisari....

Era un inceput de iarna... cand am fost fericita... acum sunt doar bine... si da ma gandesc la trecut, nu-l retraiesc, nimic nu se petrece de doua ori....

Sunt alta si totusi te simt identic...

Change...

Sometimes a song speaks louder than words...

Ganduri

A inchis usa. Mult prea repede. Atat de tare incat am crezut ca ma voi sparge in mii de cioburi pe care nu le voi mai strange. Atat de brusc de parca filmul s-ar fi oprit inainte sa se sfarseasca.
As fi vrut sa fi ramas mai multa vreme in fata mea. Poate asfel mi-as fi dat seama ce enigme adanci ascundea tacerea lui, ce cuvinte incercau sa se transforme in sunete.
A strigat, dar nu am auzit nimic. Doar pustiu. Strigatele lui s-au lovit de linistea dintre noi. Noi… As vrea sa cred ca am existat, ca trairile noastre s-au materializat, ca nu a fost doar utopice, ca… la naiba, iar cad in trecut si urasc senzatia asta atat de tare.
El nu mai este de multa vreme in viata mea, s-a pierdut in ceata si am impresia ca m-a luat si pe mine cu el… E straniu ca scriu despre tine in acest moment pentru ca te stersesem total, te anulasem. De fapt, te-am sters. E doar un moment de slabiciune. Si toutusi de ce atatea conexiuni cu persoana ta? Sunt exagerata? Realista? E ceva gresit in simturile mele ? Prea multe intrebari. Prea putine raspunsuri. Prea multe vorbe…
S-a stins si ultima lumina. Nu-mi voi mai aminti nicio clipa, totul nu reprezinta decat o himera. Atat…

More...

More than words

I hate silence

without you.

More than time

I choose any minute

in your presence.

Fighting with the others,

trying to escape

from this instant.

It's better to forget

when you can't do

nothing.

With sorrow and pain

I try to pay

the other side of life

And what I shall do?

To forgive or to have mercy?

Tell me if you feel the same!

Tell me you'll be mine

forever...

Ştiai?

"Ştiai că nu există oameni fericiţi? Doar oameni mai mult sau mai puţin trişti. Tu eşti fericită în minutul de acum sau crezi, ca în cântec, că această certitudiune reprezintă ceva ce nu se atinge niciodată, dar în căutarea ei merită să alergi toată viaţa?".

Aveam impresia că îmi anulasem toate gândurile melancolice, însă gustul amar al realităţii mi-a arătat că toate senzaţiile şi sentimentele pe care le am în această clipă nu cuprind mai mult decât tristeţe. Aş vrea să fiu fericită, îmi doresc acest lucru, dar acum lăcrimez. Aş vrea să mă opresc, să şterg totul, să nu te mai ştiu.

Îmi vei replica, aşa cum faci mereu, că nu am niciun motiv să plâng, că e necesar să zâmbesc din tot sufletul, dar eu... eu chiar simt că nu mai pot, şi mă roade vina asta, mai tare ca oricând.

Îmi spuneai că sunt puternică şi că nu am nevoie de tine sau de altcineva în viaţa mea, că ar trebui să-mi fie suficiente puţinele lucruri care în ochii mei nu reprezintă nimic. Tot ce ştiu este că ochii tăi mă completau. Straniu. Nu ştiu dacă aş mai simţi aceiaşi fiori dacă te-ai afla acum în faţa mea. Eşti departe, de asta sunt sigură.

Just words....

Noi.

Eu si tu.

Tu si eu.

Atat de putine sunt lucrurile care ne leaga.

Respiram acelasi aer.

Ne lovim cu o impasibilitate identica unul pe celalalt.

Sarutam cu o agresivitate trista buzele pe care ni le credem apropiate.

Ucidem cu o frenezie copilaroasa umbrele care incearca sa ne priveasca pasii.

Insa stim amandoi ca suntem nu singuri, ci singurii care pot invata sa se priveasca fara sa se raneasca.

Liniste... o tacere care ne-a incremenit simturile...

P.S. I just wanna go home...

From this moment

De ce am crezut dintotdeauna ca incep si ma sfarsesc in tine ? Poate fiindca te-am simtit mult mai aproape de mine decat erai de tine insuti… Adoram sa ma strangi in brate, iar in acele momente eram mai mult decat egoista pentru ca imi ofereai un sentiment nemaiintalnit de siguranta… nu m-ai invatat sa te uit si oricat de mult as vrea sa pierd clipele din ultimele doua luni, nu reusesc. Ai devenit parte din mine. Ma incearca senzatii atat de stranii in absenta ta incat nu stiu cum sa ma manifest. Deunazi te-am revazut si… mi-am temut sa te privesc in ochi. Lasitatea mea a depasit orice limita, iar atunci cand te-am avut in fata, tremuram mai rau ca o varga…

…
Trecutul ma loveste din toate partile. Oare ma va coplesi? Oare va pune stapanire pe chiar si pe umbra mea ? Incerc fara oprire sa inteleg… sa te inteleg… dar ma depaseste… Plang… dar ecoul nu se aude.. .trist si mai ales intuneric. De maine ma voi pierde…

As putea fi...

Bati la poarta nebuniei mele
cauti adapost,cauti adapost,pentru stele
mai e putin si-ai sa-nveti sa respiri
ia-ma sub piele iubito
adanc,tot mai adanc in delir.

Bati la poarta nebuniei mele
cauti adapost,cauti adapost,pentru stele
mai e putin si-ai sa-nveti sa respiri
ia-ma sub piele ,iubito
adanc,tot mai adanc in delir.

cu trup sfasiate,sub tample pasind
prin porii pielii tale strecor,
trupul meu lichid,
saruta-ma-n soapta,striveste-mi buza rece
de oglinda-n care,
ploaia vine sa se-nnece.

Cu trup sfasiate,sub tample pasind
prin porii pielii tale strecor,
trupul meu lichid,
saruta-ma-n soapta,striveste-mi buza rece
de oglinda-n care,
ploaia vine sa se-nnece.

as putea fi ploaia care te intristeaza
as putea fi scarile pe care te-ai obisnuit sa cazi
as putea fi cel care te imbratiseaza
dar eu sunt palma,eu sunt palma
ce-ai primit-o azi.

Povestea nespusa

Nu mai credea în nimic. Era doar un simplu actor pe o scenă care se repeta la nesfârşit. În fiecare zi aceeaşi expresie a chipului, aceeaşi mască de care nu se săturase, dar uitase să o mai schimbe. Nimic nu mai conta. Absolut nimic. Toţi ştiau că nicio lovitură nu-l mai atingea. Rănea continuu. Într-o fracţiune, ochii lui au întalnit o altă privire, la fel de albastră ca a lui, numai că mult mai clară si mai plină de lumină. Acea licărire diferită i-a permis să cunoasca puţin câte puţin din el. Şi-a regăsit o parte din cel pe care il anulase. "Eşti prima fată pentru care simt ceva după foarte multă vreme!" Clişee, dar atât de frumos spuse, atât de plăcut ca şi cum i-ar fi şoptit : "Povestea de-abia acum începe." Am descoperit atât de multe frânturi din tine într-un timp atât de scurt.” Ea îşi promisese că nu va mai spera, că va omorî orice urmă de sentimente, că nu-i va mai permite nimănui să intre în lumea ei... "Eşti un copil care mai are atât de mult de învăţat...". Numai că ea obişnuise : îi plăcea să se piardă in braţele lui, să-l privească în momentele în care construia sau căuta ceva, când râdea. Dar simţea că i se tăia respiraţia când îndrăznea să-i fixeze privirea si cunoştea un copil. Îi dădeau lacrimile de fericire că are aproape un om ca el. Plângea pentru că altfel nu ştia să-şi exteriorizeze emoţiile... decât prin lacrimi pentru că el nu mai credea în cuvinte. În schimb, ea avea doar cuvinte şi lacrimi. Totul s-a risipit, iar ea regretă că nu a ştiut să-i intre în univers. Nu mai vrea să piardă oameni... si se intreabă la nesfârşit : “Oare dacă ţi-am dat drumul a fost mai bine?”

Tu

Nu am iubit niciodată. Am crezut. Însă nu a fost nimic, poate doar închipuire. Aveam impresia că timpul nu se mai sfârşeşte. Că nu-mi mai aparţin şi că el îmi tempera paşii şi respiraţia. Şi mă rezumam la o singură clipă. Care era a mea. Sau o consideram a mea. Uneori realitatea şi reveria se apropie mai mult decât aş vrea. Şi ajung să le confund. Era plăcut să-l ştiu doar pe el. Să-i ascult spusele. Să-şi dea seama că zâmbesc…

Am vrut să iubesc, dar n-am fost lăsată. De teamă. De nesiguranţă. De nepotrivire. De prea multă vitalitate. De… Nu vreau să mă învinuiesc. E mai bine astfel. Nu mă merita. Sau viceversa. Nu trebuie să aflu anumite adevăruri. Tristeţea unei minciuni nu mă sfărâmă. Nici pe departe. Doar mă ascunde de… oameni.

Am fost iubită, însă nu am lăsat. Pentru că îmi doream alte mâini, alte priviri, alte lacrimi. Nu pe ale lui. Pe ale tale. Vroiam să-ţi cunosc universul. Nu să-ţi pustiesc visele. Nici să-ţi pierd gândurile care oricum nu depindeau de mine. În niciun caz. Doar să privesc răsărituri şi apusuri cu o altă umbră. Te-ai încăpăţânat să crezi că viaţa de unul singur e mai frumoasă.

Nu am iubit niciodată. Dar ştiu că… de fapt nu am nici cea mai vagă idee ce înseamnă să iubeşti. Să trăieşti prin celălalt? Să te anulezi? Să nu mai fii tu? O grimasă în colţul gurii. De ce nu mai zâmbeşti?