Gol. Ca și cum toată lumina s-ar fi șters o data cu distanțarea ta. Noiembrie se sfârșește atât de straniu. De parca, visele devin, pentru câteva clipe, reale, tangibile. Se materializează  detaliile: mâinile ni se apropie pentru foarte puține secunde, atât cat sa-și amintească îngemănarea fiecărei amprente. Pielea ni se mulează, pe trupurile care se mint, zi de zi, ca încă mai pot simți. Insa uita ca tristețea unei minciuni este mult mai puternica ca frenezia lor de a-și rescrie diferit diminețile.

Absent. Pași care nu ma mai poarta spre tine, ci spre nicăieri. Totuși, străzile pe care nimeni nu le cunoaște, în afara de noi, ne-au trasat o cale comuna. Greșeala m-a trezit. De parca, m-am lovit de un zid mai înalt ca tine. Dar... Inca atavic.

Moto: “Je ne sais pas encore où abandonner mes pas, où suivre mes souvenirs, où chercher moi-même. Il est vraiment triste de voir comme on se perd à cause des mots, des personnes qui quittent ta vie, des rêves qui s’acharnent à ne pas vivre…”

Farama de liniste. Eram atat de aproape de ea si nu credeam. De ceva vreme imi refuzasem orice inceput, alungasem imbratisarile desi le iubeam, ascunsesem amintirile si atunci am decis sa-mi caut echilibrul si sa raman in preajma ta. Sa devin zambetul dinaintea rasaritului. Sa-ti pastrez privirea de copil inocent si neincrezator in fata altei mangaieri decat cea pe care o cunostea si deseori o simtea. Sa nu-ti pierd bogatia sufleteasca. Sa topesc cu timpul ghetarul ce ti-a inlocuit sentimentele. Sa-ti numar bataiile inimii. Sa te cunosc. Sa te recunosc. Sa te regasesc.

Clipa de tacere. Linistea renuntase la mine. Pe undeva m-am ratacit. Nici in acest moment nu stiu unde anume. Am gresit drumul si crezand ca nu-ti vei da seama am continuat cu aceiasi pasi spre tine. Imi era dor de mine si aveam impresia ca prin tine voi reusi sa ma regasesc. Dar…. Atat de multi « dar » si atat de putine certitudini…

Iarta-mi mainile daca au uitat si au incetat sa te mai caute.

Trăiesc, clipa de clipa, reminiscențele unui noiembrie care-mi lipsește. Azi, mai mult ca oricând. Te vei întreba despre cine mai scriu. Despre mine și atât. Poate și despre tine, însă tu nu-mi cunoști limba. Deși cuvintele sunt aceleași, ele nu reprezinta decât sunete pentru tine. Nu vei afla niciodată ce simt... sau ce-am simțit, nici eu nu mai știu. Nu ma întristează povestea care n-a existat intre noi, numai ca în anumite momente...   inima-mi pulsează atât de rapid pe străzile necunoscute celorlalți. De ce ar fi ei interesați? Chipuri ce transmit altceva... 

Respir, minut cu minut, un aer.... greoi. Aroma de neliniște, de cafea cu lapte, mere coapte și scorțișoara. Noiembrie... ultima suflare a toamnei... Noi, eu si tu... nu existam nici măcar în fantezie.

Tarziu... spre inceput de noiembrie..

Ma doare de fiecare data când privirea ta îmi spune ca n-ai vrea sa te afli în apropierea mea. De fapt, cred ca ne-am mințit prea multa vreme. Și-mi pare atât de rău ca n-am știut să-ți arat drumul spre mine. Tu iți cautai calea și ai găsit în mine o poveste pe care n-ai vrut sa o simți. Ai ales doar sa te reverși în mine. Să-ți lași amprentele pe umeri, pe piele, pe fiecare centimetru de carne obosita de prea mult tine.

Ia-mi mâna stângă  

răstignește-o lângă clipe
lângă timp
lângă tine...
Ia-mi umbra
şi poart-o
pe braţe de fum
prin cratere de vise
prin ploi de... tristeţe
Ia-mi mâna dreaptă
smulge-o din trup
arde-i oasele...
Ia-mi lacrima
sparge-o în mii de cristale.
Îngenunchez în fața ta...
greșesc, nu?
Cuvintele vor cădea de pe cruce... 

 

M-am hotărât sa uit Sa risipesc din fărâmele trecutului pe care, la un moment dat, l-am împărțit. Este atât de simplu sa te eliberezi. De oameni, de locuri, de imagini, de tot ce implica poveste. Astăzi zâmbesc. Cu toate ca as vrea sa-mi strig uneori dezamăgirea. Nu doar sentimente care te macină, stari care te trimit in infern si te ridica undeva sus.
M-am hotărât sa șterg. Umbrele. Pașii. Fășiile de liniște pe care doar câteodată le trasez... Dar priviri solitare și... rânduri...

"Știai ca oamenii singuri dorm dezbrăcați ? "
Își închid pleoapele grele de prea multa lumina,
Întrebându-se dacă vor mai privi aceleași chipuri fără expresie.
Oamenii solitari nu cunosc literele din frazele pe care le aud zi de zi,
Știu doar ca sunt datori cu o poveste,
Una în care pășesc spre întuneric desculți de cuvinte și brate...

 

Acasa...

Mi-ar plăcea sa renunț la a-mi striga dorul. Am găsit oameni într-un oraș în care mi s-a repetat la nesfârșit ca ei nu exista. Mi s-a spus ca sunt prea idealista dacă voi avea încredere în ei. Dar n-am ascultat. Am ales sa ii vad asa cum nu-i vede nimeni. Si nici nu i-ar fi văzut.

Diminețile le încep smulgându-le zâmbete. Cafeaua este mai buna când o împart cu cineva. De cele mai mult ori, cu o fata cu ochii verzi si povesti din alta lume. Țigara iarăși îmi  place când e de la ea. Parca-mi dăruiește fărâme din ea si astfel strigatul meu de absenta se diminuează. 

Mi-ar plăcea sa uit. Maini. Oameni. Umbre. Priviri.... 

Mi-ar plăcea acasa sa deveniți voi.

2

O poveste despre doua fete care s-au cunoscut în ireal. Doua inimi care au fost străpunse de nepăsarea celor din jur, răutatea și invidia lor, lipsa lor de umanitate și mai ales de dorința lor nesfârșita de întunecat. Vinovate sau nu... ce mai contează? Contează doar ca sunt puternice, dincolo de săgețile lor pline de venin. 

Spuneam ca s-au cunoscut în ireal, la început.  Intre timp au prins viata, s-au materializat, s-au îmbrățișat și și-au spus ca exista și povesti frumoase. Si asta de-abia a început...

Îmi povestesc la ore târzii, în nopți fără prea puține atingeri, ca tu n-ai existat niciodată.  Doar te-am plămadit dintr-o nevoie continua de perfect. Insa tu te-ai obstinat sa prinzi viata. Să-ți intinzi basmul nesfârșit în lumea mea mult prea mica pentru NOI. Știu, iarăși greșesc. Tu chiar nu ai ce cauta în trecut, darmite în prezent. Ai fost doar un dulce-amar al unei nopți de august timpuriu.  Nevoie de ideal? Iar povesti... Mai sunt dimineți când frunzele sunt doar galbene și atunci conștientizez ca noiembrie se apropie...

Mi-s uscate buzele de soarele din vara care s-a sfârșit printre degete.....

Sunt femei care-și vând fericirea pe o strada fără nume,
la un colt de poveste pe care niciun om în absenta unui chip
își da tinerețea pe o bucata de pâine.
Suflete care se abat de la drumul prevestit  pentru-o atingere,
pentru câteva cuvinte ieftine.
Femei pe care cate un barbat le-a iubit,
deși trupurile lor nu valorau nici măcar un leu.
Sunt femei care-și vând fericirea pe o strada fără nume,
fără sentimente, fără suflet... fără trup...

Gust înțepător de whisky pe buze sângerânde,

Pantofii negrii neglijent uitați lângă ușa întredeschisa

O rochie rosie descheiata de secrete in bratele unui om fara chip,

Tigari nestinse fumegand in apropierea ferestrei ce da spre nicaieri

«Asa-i c-ai fugi in picioarele goale spre tara fara nume

Fara sa privesti in urma ? »

Bratele inerte atarna ca un spanzurat de gatul omului fara chip, iar

Ochii de sticla se luminara...

« As stinge ziua cu un singur cuvant, insa tu nu l-ai auzi »

Îmi strivesc inima zi de zi, intre doi plămâni
care nu-și cunosc povestea.
în ore la care ficatul și pancreasul stau la taifas,
ea încearcă sa evadeze dintre cei doi
rivali care ii străpung picioarele si-i retează
cate un deget pe măsura ce se luminează de marți.
Îmi scrijelesc pe antebraț o harta pe care nici măcar
TU nu o vei descifra.
Ar trebui sa devii umbra,
sa te dezgolești, puțin cate puțin, de mine
să-ți cojești bucăți de carne de pe membre,
să-ți tai mâinile și să-ți amintești ca astfel ai ales :
sfârșitul nu e prea departe.

Oglinzile pe care le spargi in fiecare zi. Cioburi in care iti tai talpile in momentele de ratacire. Ai vrea sa strigi pe nume durerea ce te macina de prea multa vreme, insa nu mai ai nici glas si nici cuvinte. Povesteste-ma fara sunete necunoscutilor din drumul spre nicaieri.

Asa-i c-ai ucide pentru un minut de lumina ? Ochii-ti sclipesc a tinerete, a verde crud si a fantezie.