....

Ochii inchisi. Cateva fasii de lumina invadeaza timid camera din casa in care nu se intampla nimic. Pentru foarte putine minute, iti ascult respiratia si incerc sa mi-o sincronizez si pe a mea. Sa respiram acelasi aer. Sa ne inspiram unul pe celalalt, dar sa nu ne mai eliberam. Pentru a nu ne pierde prea usor. Pentru a pastra aroma de liniste. 

N-am impartit niciodata o ceasca de cafea in putinele dimineti in care ne-am trezit impreuna. Inevitabil, ma intreb cum de ne-am ratacit unul de celalalt. Imi amintesc ca ne intelegeam din priviri in scurtele momente in care ne memoram harta alunitelor. Stiu ca ma imbratisai si cu greu imi dadeai drumul. Traim un Eden...

Palmele stranse. Zambetul pe care am uitat sa-l mai schitez. Pasii ce nu mai cunosc drumul spre tine. Nici macar cel spre noi. 

Imi amintesc ca lumina era mult prea puternica, iar intunericul meu prea patrunzator. N-am vorbit aceeasi limba, desi cuvintele erau aceleasi.  

Nu sunt sigura daca ai fost adevarat sau doar mi s-a parut.... Dar am simtit. Te-am simtit. Si... diminetile cantau o alta poveste pentru mai tarziu.