Mainile tale m-au recunoscut stangace cand vinul alb mi-a povestit. Mi-a spus timid despre picaturi de ploaie care te ineaca. In propriul tau hau.... in prapastia mea... stiu ca mirosindu-mi pielea, ai simtit acelasi poem strans de un strugure negru. Mult mai intunecat ca vocea mea. Mult mai tacut ca fumul pe care l-am inspirat pe rand. Desigur n-a fost nimic. Sau aproape nimic. Sau imi place sa cred ca a fost o proiectie nevinovata de tandrete care ne reaminteste ca suntem oameni si ca simtim. Dorinta, foamea de piele, de licoare amara ce ne fura sufletele la ore tarzii de noapte. Ti-am povestit si m-a durut, acolo unde i-am furat ultima frantura de..suflet....