Nu am idee din ce motiv am ales să vă scriu despre cele ce urmează. Am o prietenă care cu fiecare clipa devine o umbra. Cu fiecare minut isi pierde increderea in oameni, in acele fiinte cu doua maini si doua picioare care vor sa para superioare prin simplul fapt ca vorbesc si rationeaza. Azi-dimineata a trecut pe la mine sa bem o cafea, sa mai povestim de una de alta. Avea ochii injectati de cat plansese, parca tocmai se trezise din betie. I-am exclamat: "Incearca sa-ti revii! Nu poti umbla ca un zombi toata viata!" Mi-a aruncat o privire pierduta si mi-a rostit:

• "-Atunci cand esti in astfel de situatii nu mai ai nici o scapare... ieri mi-a fost frig, teama! Am vrut sa am pe cineva langa mine dar unde erati toti? Unde? Nu aveti timp de mine! Sunteti cu totii niste lasi! Nu vreti sa recunoasteti ca si voua va e teama in fiecare clipa in care stingeti lumina. Va temeti ca nu veti mai vedea lumnina..."
• Adevarul e ca m-a speriat...
• "- Inainte aveam in cine sa cred! Aveam adevaruri, legi care credeam ca ma vor ajuta sa ajung departe. Acum nu mai am nimic nici o lege, nici un adevar nici macar o umbra... doar praf si pulbere, doar deziluzie si dezamagire. Si ma intreb retoric: pentru ce sa mai traiesc? pentru cine? Acum ii inteleg pe sinucigasi. Cauta o cale pentru a scapa de mizeria ce ii inconjoara, de mastile care cad..."
• Dar... "eu ce mai sunt?"
• "esti... ceea ce as fi vrut eu sa ajung... dar.."
• A deschis usa si a fugit...
• acum...
• nu mai stiu...

mai 2005

Confesiune

De foarte multi ani ma intreb cum va arata clipa in care voi muri. Daca cineva isi va mai aminti de mine atunci cand voi inchide ochii. Sau daca ii va fi cuiva dor de mine. De cateva zile, si-au refacut aparitia aceste ganduri negre. Nu neaparat de sinucidere, insa se perinda in mintea mea minut cu minut si as vrea sa le cunosc finalitatea. Poate unii ar spune ca ma alint sau ca victimizez, insa nu am inteles nici pana acum de ce tanjesc dupa acea stare in care nu mai pot simti, daraminte durere. Pesimism? Introvertita? Incapatanata? Hidoasa si capabila de sentimente meschine? Da, toate aceste trasaturi se muleaza foarte bine pe caracterul sau pe lipsa caracterului meu. Traiesc un adevarat paradox: ma gandesc continuu la propria-mi moarte, insa ma tem de ea. Doar am fost la un moment dat cel mai mare paradox din viata cuiva. Nebuna? Nebunia mi-a fost confirmata intr-un mod destul de josnic in urma cu cateva luni. Si a durut. Al naibii de tare. Si sentimentul de vinovatie ma coboara din ce in ce mai mult. Si, nu, nu vreau sa trezesc compasiunea nimanui, nici mila, sa impresionez pe cineva. Nici pomeneala de asa ceva! Simt doar ca ma sting si imi doresc asta cu atata ardoare incat ma sperii de cinismul de care dau dovada in clipa in care scriu aceste randuri. Exista oameni care ma iubesc si pe care ii ranesc cat de mult pot. Tot ce imi doresc e sa fiu uitata.... si nu imi explic DE CE!