Ploaia care intarzie sa cada, desi norii se ingramadesc pe cerul tau. Ca si cum ai astepta sa te curete de oamenii care si-au lasat amprenta pe umerii tai. Amprente, vanatai, rani. Zgarieturi care se inchid si se redeschid de fiecare data cand cedezi. In momentele in care te opresti si-ti blochezi orice emotie, iar cei din jurul tau se intreaba daca esti vie sau doar inghetata. Marturisesc amar.... sunt stana de piatra si vreau sa simt iarasi caldura unor brate care stiau sa ma atinga. Inca-si mai amintesc. Insa... you were the last high....

Momente in care uiti. Stii ca uitarea nu te poate vindeca, dar incerci sa nu te lasi prada.....uitarii...

Doi...

Imi amintesc sentimentul ciudat de entuziasm pe care l-am avut cand am calcat prima data in acest oras. Inca nu constientizasem ca urma sa-l transform in "acasa". Insa "acasa" incepuse treptat sa se traduca prin brate care ma cuprindeau in maniera in care aveam nevoie la momentele respective. De fiecare data altele din nevoia de a nu ma atasa. Doar doua maini m-au dominat mai multa vreme pana s-au ranit de mine. Iar atunci au ales sa ma lase prada altor imbratisari.  Retraiesc in aceste zile senzatia stranie de acasa pe care am avut-o in urma cu doi ani cand am pus prima data piciorul in inima Bucurestiului. Am pierdut de atunci anumiti oameni din orasul de la Dunare, insa am castigat aici femei cu ochii verzi si barbati cat se poate de diferiti. Am iubit, am avut impresia ca sunt iubita la randul meu, am daruit timp, rabdare, furie, sentimente totale care sa traduca imperfect starea de spirit care ma incerca sau care inca ma incearca in clipele pe care le impart cu acei oameni. Am daruit..si n-am asteptat inapoi...insa am primit ceea ce ma asteptam mai putin... iar ei, cei care au avut grija sa primesc ceea ce n-am daruit, au stiut sa loveasca acolo unde era necesar. 

Mi se spunea la inceput ca Bucurestiul inca nu m-a racit...sau ratacit... si ca se va profita de acest aspect. Realitatea este ca.... mi-e dor de acele momente..  momente in care nu-mi era teama sa simt... farame de timp in care nu stiam sa opresc... 

Astazi implinesc doi ani de capitala. Doi ani in care m-am maturizat mai mult decat as fi crezut ca voi putea. Astazi.... imi voi incepe ziua cu oamenii care mi-au primit cu bratele deschise si carora le multumesc....Azi... sunt inca cea de-atunci, doar putin mai racita...sau ratacita.

Sunt momente in care ma opresc in spatiul in care am inchis atat de multi oameni in ultima perioada si constientizez ca tu ai fost cel mai important. Tu m-ai fi putut face sa simt, insa.... te-ai speriat....

Himera

Savurez uneori vin sec. Rosu. Imi place sa te privesc. Pur si simplu. Fara sa gandesc. Fara sa scot niciun sunet. Ti-am mai spus ca esti mult prea frumoasa pentru vremurile noastre negre si pline de oameni lipsiti de suflet? Ti-am gustat din tacere. Era tarziu in noapte si nu mai stiam daca esti reala sau doar o himera. Ca o pictura. Esti nelumeasca si totusi atat de..... ai carne si zambet. Si buze rosii ca vinul pe care-l savurez cateodata. Sec. Insa tu nu esti seaca. Ai povesti pe care ador sa le desulesc doar intersectandu-mi albastrul de negrul tau. Ti-am mai zis ca inca n-am ghicit ce culoare au ochii tai? Imi pareau in anumite zile negrii ca Leila. Altadata erau noapte. Un intuneric placut. Insa erai doar tu... tu...

Priviri copilaresti care dezbraca de liniste pana si cele mai reci femei. Fapturi de ceara care refuza sa recunoasca adevaratul chip al euforiei. Isi stapanesc pornirile elegant, desi pe dinauntru fierb de viata. Sangele se intrece cu ratiunea prin venele de piatra pe care ele vor sa le conduca. Si de ce nu s-ar lasa purtate de dulcea iluzie a respiratiei de tinerete ? De ce nu s-ar lasa dominate, cucerite si dezvaluite pasiunii ? Doar pentru ca stiu tacerea bratelor ce le cuprind in unele nopti ? Doar pentru ca-si resping propria dorinta ? think twice…

Se intampla uneori in povestile de-o seara

Sa te intrebi timid

« Ce-ar fi daca n-am trai doar o singura data povesti tarzii de frenezie?

Ci mai multe imbratisari, in nopti reci sau calde,

In anotimpuri fara nume… » 

« Ce s-ar intampla de n-am renuntat

La vanataile pe care ni le-ntiparim

Pe umeri, brate, coapse si-n fragmente de piele

Pe care nici nu le cunoastem ? »

Despre mine si oameni....

Fiecare om cunoaște în drumul lui spre eliberare alte persoane care-i marchează într-un mod pozitiv sau negativ puterea de implicare.  Fie ca este vorba despre o relație în adevăratul sens al cuvântului în care se lasă iubit, descoperit sau călcat în picioare din prea multe sentimente sau una fără prea multe obligații . O data ce se ajunge la astfel de situații în care rănile sapa mai adânc în sufletul lui ca nicio alta legătura, individul respectiv se călește și alege sa nu mai simtă. Se închide în sine și alege sa uite ce înseamna liniștea care îl/o încearcă atunci când știe toate cutele din palmele celuilalt.

Astfel apar egoismul și prețuirea momentelor în care iți aparții. In urma cu ceva timp, am iubit un astfel de om, un om care refuza sa mai simtă. Bucureștiul încă nu ma ra(ta)cise si m-am lăsat prinsa într-o poveste pe care mi-am creat-o singura. Pe-atunci aveam nevoie de povesti și oameni. Doar ca ființele pe care le-am ales, nu au fost cele mai potrivite.  Au fost mai degrabă oamenii nepotriviți care mi-au provocat sentimentele cele mai nepotrivite. Eram încă mica si neexperimentata în cunoașterea celorlalți. Cu toate ca aveam 23 de ani, Ii aveam doar în buletin, iar naivitatea mea nu mai avea sa rămână prea multa vreme prietena cu vârsta.

Au trecut multe nopți de atunci și cred ca la putina vreme după ce m-am mutat în capitala mi-am dat shut down sentimentelor.... Nu stiu cand ma voi mai deschide ca atunci... insa... incerc si incerc....

Uneori mi se întâmpla sa ma întreb de unde încep eu și unde te sfârșești tu. Brusc, îmi amintesc despre prăpastia care ne desparte sau despărțea, nici eu nu mai știu dacă vorbesc despre trecut sau despre prezent.  Singurul lucru credibil în fata unui zid imaginar trasat de teama ta de a te lăsa.... pătruns de sentimente. Uitasem privirea pe care mi-o evitai atunci demult și am remarcat ca astăzi nu te mai temi de ea. Si-i atât de plăcut sa știu ca n-am fost eu de vina.... deși.... inca-mi mai tremura uneori degetele când.... retrăiesc... pustiu si atât...

"Sunt încă a ta.... Abandonează-mă in tine..... Inca mai miros a tine si as vrea sa......sparg parfumul tau de talpile mele pentru a invata sa pasesc...in sange, in durere... in tine...."

Ca si cum mi-ai spune povestile ploii in fiecare atingere care poposeste pe umerii mei. Candva cautam o umbrela care sa ma apere de ploaie, de picaturile de realitate pe care cerul le elibera vara. Astazi, oamenii ploii imi fura noptile albe pe care uneori mi le creez. Am trait doar cateva momente pe care nu le-as sterge nici cu soare, nici cu vin rosu, nici cu priviri de verde crud.

As vrea... sa mi amintesc de tine... Magie si atat...

Sometimes when you lose, you win...

Se intampla uneori sa cunosti in drumul tau oameni ce detin forta stranie de a te dezechilibra. Ajungi sa tanjesti dupa linistea pe care ti-ai creat-o cu greu si nu poti decat sa te resemnezi si sa le permiti acelor oameni sa te imbratiseze. Sa-ti alunge din demoni si sa-ti redea sentimentele pe care le-ai pierdut in urma cu ceva vreme. 

Traiesti momente in care anumite persoane fug din viata ta fara motive prea credibile. Si te intrebi de ce. Poate ca este necesar sa le cedeze locul lor altor oameni cu care te vei simti bine. Dar... golul pe care ei il lasa nu se umple cu nimic. Amintirile pe care le creezi cu acele priviri noi, nu pot inlocui starile, povestile comune... nimic. 

Cateodata trebuie sa let them go doar pentru a le permite altor suflete sa rezoneze cu al tau. Trec prin niste ganduri ciudate, invat sa respir un alt aer decat cel obisnuit pentru simplul motiv ca nu mai stiu sa pasesc... 

As vrea sa nu se sfarseasca prezentul meu, insa poate e timpul ca viitorul sa se construiasca pe spatele lui...

"Obișnuiam sa cred ca distanțarea se produce doar la nivel fizic. Acele momente in care atingerile de demult sunt înlocuite de mângâieri străine, iar amprentele care odată iti povesteau clipe, astăzi devin...nimic. Praf si pulbere. Crâmpeie dintr-o viata de care nu esti totalmente convins/a ca ai trait-o.
  Îndepărtarea fizica nu doare atât de tare pe cat simțeam la un moment dat. In esența, oamenii sunt făcuți pentru a-i abandona pe ceilalți. Din motive credibile sau nu. Prea putin conteaza. De vreme ce dispar, înseamna ca nu aveau ce cauta de la bun inceput intr-un anumit spatiu sau timp. Cu alte cuvinte, persoanele nepotrivite in locurile nepotrivite. 
Insa cel mai greu se resimt legăturile sufletești care se rup. Inimi care se înțelegeau din priviri. Maini care se regăseau in mulțime atât de ușor. Cuvinte ce nu aveau nevoie sa fie rostite. Mi-e dor de cei/cele cu care am rezonat in trecut. Ne-am pierdut, unii de altii, mult prea repede. 
Distanțarea nu se produce doar la nivel fizic. Ea e...DEFINITIVA!"

9 decembrie 2010

Apropierea de o alta ființă umana implica extrem de multe obstacole. Monstrul ce sălășluiește in fiecare este hidos si pervers. El nu cunoaște nicio limita....

Himere

Cunosc femei cu ochii verzi ce pășesc ireal pe străzi,

pe care niciun bărbat cu sufletul negru nu le-a iubit.

Nimfe cu privirea cruda, 

ce-si plâng uneori sufletele de ceara călcate-n picioare 

de oamenii altor lumi. 

Ele asculta câteodată acorduri de chitara violente 

și clape de pian lovindu-se mut 

de degetele oamenilor fără chip

Fapturi oarbe care rătăcesc pe drumurile unui oraș ce miroase a mare

și-și îneacă tinerețea-n fum de țigară ieftin

deși nimeni nu le vede.

Oameni care trăiesc în fiecare dintre noi

si mor cu fiecare zi,

Uitând ca trecutul se stinge 

prin femeile cu privirea verde...cruda.