Doi...

Imi amintesc sentimentul ciudat de entuziasm pe care l-am avut cand am calcat prima data in acest oras. Inca nu constientizasem ca urma sa-l transform in "acasa". Insa "acasa" incepuse treptat sa se traduca prin brate care ma cuprindeau in maniera in care aveam nevoie la momentele respective. De fiecare data altele din nevoia de a nu ma atasa. Doar doua maini m-au dominat mai multa vreme pana s-au ranit de mine. Iar atunci au ales sa ma lase prada altor imbratisari.  Retraiesc in aceste zile senzatia stranie de acasa pe care am avut-o in urma cu doi ani cand am pus prima data piciorul in inima Bucurestiului. Am pierdut de atunci anumiti oameni din orasul de la Dunare, insa am castigat aici femei cu ochii verzi si barbati cat se poate de diferiti. Am iubit, am avut impresia ca sunt iubita la randul meu, am daruit timp, rabdare, furie, sentimente totale care sa traduca imperfect starea de spirit care ma incerca sau care inca ma incearca in clipele pe care le impart cu acei oameni. Am daruit..si n-am asteptat inapoi...insa am primit ceea ce ma asteptam mai putin... iar ei, cei care au avut grija sa primesc ceea ce n-am daruit, au stiut sa loveasca acolo unde era necesar. 

Mi se spunea la inceput ca Bucurestiul inca nu m-a racit...sau ratacit... si ca se va profita de acest aspect. Realitatea este ca.... mi-e dor de acele momente..  momente in care nu-mi era teama sa simt... farame de timp in care nu stiam sa opresc... 

Astazi implinesc doi ani de capitala. Doi ani in care m-am maturizat mai mult decat as fi crezut ca voi putea. Astazi.... imi voi incepe ziua cu oamenii care mi-au primit cu bratele deschise si carora le multumesc....Azi... sunt inca cea de-atunci, doar putin mai racita...sau ratacita.