Am apartinut clipe nesfarsite unui barbat. Un copil in trup de barbat. Un om care a avut curaj sa ma cunoasca. Care nu s-a speriat. Care a crezut in zambetul meu si care a stiut sa faca din bratele lui, acasa. Mi-ai spune "Il t'a pourri aux autres...." Insa nu-i chiar asa. Problema a avut alte date multe prea complicate pentru a le scrie pe o hartie cu liniuta. Stiu doar ca m-a posedat si ca m-a iubit. Insa nu i-am permis prea multe lucruri. Nu l-am lasat sa-mi gaseasca bataiile inimii. M-am obstinat sa-l indepartez si mai mult de parca eram amandoi la o distanta de doua continente unul de celalalt, desi eram fizic la cativa milimetrii. Ca si cum eram dusmani si ne luptam pentru supravietuire. 

Gasisem un motiv cam acum un an. Credeam ca voi fi fericita. Mai fericita ca toti oamenii care mi-au atins la un  moment dat, sufletul. Insa nu aveam de unde sa stiu ca eram pentru a mia oara naiva.

Se spune ca lucrurile bune se intampla celor care stiu sa astepte. Poate-mi voi salva sufletul de intuneric. Trebuie doar sa-mi amintesc ca pot.

Ti-am povestit vreodata ca zambesc in clipele in care imi fixezi privirea? Ca si cum ai vrea sa nu-mi lasi nici cea mai mica urma de ...mine. De parca ai vrea sa recunosti in ochii mei, teritoriul tau cucerit, ultima suflare a capitularii mele. Am renuntat de ceva vreme sa incerc sa-ti arat ca uneori, pe strazile tacute ale Madridului, primvara, apar raze de lumina. Insa tu stiai asta deja si ai trait la nesfarsit sentimentul indescriptibil de liniste pe care ti-l poate da acea lumina.  Inca-mi amintesc : ardorea,  lupta pentru victorie. Lupta.  

Ti-am spus in vreun moment din cele pe care le-am impartit ca-mi place sa ma pierd in oameni? Persoane cat mai diferite si cameleonice. Constientizezi ca m-ai trezit la viata? Sangele se intrece prin venele mele, curge,  comunica, atinge, framanta. Se lupta. 

Ti-ai dat seama ca zambesc prosteste? Ca si cum n-am mai trait asa ceva niciodata. Niciodata. Vreodata. Poate. Daca. Cuvant dat. Principii. Cuvinte.....

Ti-am marturisit cu neincredere ca n-am mai fost demult fericita. Si ca in respectiva clipa, m-am simtit fericita. Ca si cum timpul a incremenit, iar noi am ramas suspendati in el. Framantare de piele si acel du-te-vino care stii ca ti-a lipsit sau de care mi-a fost dor. Mi-ai replicat ca ma joc cu intelesul cuvintelor. De parca tu cunosti toate sensurile. Ca si cum mi-ai sti pe dinafara sensurile.  Cuvinte. Atat.

Insa ti-am repetat ca sunt fericita. Si mi-ai zambit. Si m-ai dominat. Ne-am luptat. Ne-am zambit. Ne-am pierdut unul in celalalt. Ti-am cautat inima si de emotie am incurcat stanga cu dreapta si viceversa. Desi le-am incurcat, simteam ca ne bat amandurora inimile. Si bat... si bat... si bat....

August 2007

Ploaia care intarzie sa cada, desi norii se ingramadesc pe cerul tau. Ca si cum ai astepta sa te curete de oamenii care si-au lasat amprenta pe umerii tai. Amprente, vanatai, rani. Zgarieturi care se inchid si se redeschid de fiecare data cand cedezi. In momentele in care te opresti si-ti blochezi orice emotie, iar cei din jurul tau se intreaba daca esti vie sau doar inghetata. Marturisesc amar.... sunt stana de piatra si vreau sa simt iarasi caldura unor brate care stiau sa ma atinga. Inca-si mai amintesc. Insa... you were the last high....

Momente in care uiti. Stii ca uitarea nu te poate vindeca, dar incerci sa nu te lasi prada.....uitarii...

Doi...

Imi amintesc sentimentul ciudat de entuziasm pe care l-am avut cand am calcat prima data in acest oras. Inca nu constientizasem ca urma sa-l transform in "acasa". Insa "acasa" incepuse treptat sa se traduca prin brate care ma cuprindeau in maniera in care aveam nevoie la momentele respective. De fiecare data altele din nevoia de a nu ma atasa. Doar doua maini m-au dominat mai multa vreme pana s-au ranit de mine. Iar atunci au ales sa ma lase prada altor imbratisari.  Retraiesc in aceste zile senzatia stranie de acasa pe care am avut-o in urma cu doi ani cand am pus prima data piciorul in inima Bucurestiului. Am pierdut de atunci anumiti oameni din orasul de la Dunare, insa am castigat aici femei cu ochii verzi si barbati cat se poate de diferiti. Am iubit, am avut impresia ca sunt iubita la randul meu, am daruit timp, rabdare, furie, sentimente totale care sa traduca imperfect starea de spirit care ma incerca sau care inca ma incearca in clipele pe care le impart cu acei oameni. Am daruit..si n-am asteptat inapoi...insa am primit ceea ce ma asteptam mai putin... iar ei, cei care au avut grija sa primesc ceea ce n-am daruit, au stiut sa loveasca acolo unde era necesar. 

Mi se spunea la inceput ca Bucurestiul inca nu m-a racit...sau ratacit... si ca se va profita de acest aspect. Realitatea este ca.... mi-e dor de acele momente..  momente in care nu-mi era teama sa simt... farame de timp in care nu stiam sa opresc... 

Astazi implinesc doi ani de capitala. Doi ani in care m-am maturizat mai mult decat as fi crezut ca voi putea. Astazi.... imi voi incepe ziua cu oamenii care mi-au primit cu bratele deschise si carora le multumesc....Azi... sunt inca cea de-atunci, doar putin mai racita...sau ratacita.

Sunt momente in care ma opresc in spatiul in care am inchis atat de multi oameni in ultima perioada si constientizez ca tu ai fost cel mai important. Tu m-ai fi putut face sa simt, insa.... te-ai speriat....

Himera

Savurez uneori vin sec. Rosu. Imi place sa te privesc. Pur si simplu. Fara sa gandesc. Fara sa scot niciun sunet. Ti-am mai spus ca esti mult prea frumoasa pentru vremurile noastre negre si pline de oameni lipsiti de suflet? Ti-am gustat din tacere. Era tarziu in noapte si nu mai stiam daca esti reala sau doar o himera. Ca o pictura. Esti nelumeasca si totusi atat de..... ai carne si zambet. Si buze rosii ca vinul pe care-l savurez cateodata. Sec. Insa tu nu esti seaca. Ai povesti pe care ador sa le desulesc doar intersectandu-mi albastrul de negrul tau. Ti-am mai zis ca inca n-am ghicit ce culoare au ochii tai? Imi pareau in anumite zile negrii ca Leila. Altadata erau noapte. Un intuneric placut. Insa erai doar tu... tu...

Priviri copilaresti care dezbraca de liniste pana si cele mai reci femei. Fapturi de ceara care refuza sa recunoasca adevaratul chip al euforiei. Isi stapanesc pornirile elegant, desi pe dinauntru fierb de viata. Sangele se intrece cu ratiunea prin venele de piatra pe care ele vor sa le conduca. Si de ce nu s-ar lasa purtate de dulcea iluzie a respiratiei de tinerete ? De ce nu s-ar lasa dominate, cucerite si dezvaluite pasiunii ? Doar pentru ca stiu tacerea bratelor ce le cuprind in unele nopti ? Doar pentru ca-si resping propria dorinta ? think twice…

Se intampla uneori in povestile de-o seara

Sa te intrebi timid

« Ce-ar fi daca n-am trai doar o singura data povesti tarzii de frenezie?

Ci mai multe imbratisari, in nopti reci sau calde,

In anotimpuri fara nume… » 

« Ce s-ar intampla de n-am renuntat

La vanataile pe care ni le-ntiparim

Pe umeri, brate, coapse si-n fragmente de piele

Pe care nici nu le cunoastem ? »

Despre mine si oameni....

Fiecare om cunoaște în drumul lui spre eliberare alte persoane care-i marchează într-un mod pozitiv sau negativ puterea de implicare.  Fie ca este vorba despre o relație în adevăratul sens al cuvântului în care se lasă iubit, descoperit sau călcat în picioare din prea multe sentimente sau una fără prea multe obligații . O data ce se ajunge la astfel de situații în care rănile sapa mai adânc în sufletul lui ca nicio alta legătura, individul respectiv se călește și alege sa nu mai simtă. Se închide în sine și alege sa uite ce înseamna liniștea care îl/o încearcă atunci când știe toate cutele din palmele celuilalt.

Astfel apar egoismul și prețuirea momentelor în care iți aparții. In urma cu ceva timp, am iubit un astfel de om, un om care refuza sa mai simtă. Bucureștiul încă nu ma ra(ta)cise si m-am lăsat prinsa într-o poveste pe care mi-am creat-o singura. Pe-atunci aveam nevoie de povesti și oameni. Doar ca ființele pe care le-am ales, nu au fost cele mai potrivite.  Au fost mai degrabă oamenii nepotriviți care mi-au provocat sentimentele cele mai nepotrivite. Eram încă mica si neexperimentata în cunoașterea celorlalți. Cu toate ca aveam 23 de ani, Ii aveam doar în buletin, iar naivitatea mea nu mai avea sa rămână prea multa vreme prietena cu vârsta.

Au trecut multe nopți de atunci și cred ca la putina vreme după ce m-am mutat în capitala mi-am dat shut down sentimentelor.... Nu stiu cand ma voi mai deschide ca atunci... insa... incerc si incerc....

Uneori mi se întâmpla sa ma întreb de unde încep eu și unde te sfârșești tu. Brusc, îmi amintesc despre prăpastia care ne desparte sau despărțea, nici eu nu mai știu dacă vorbesc despre trecut sau despre prezent.  Singurul lucru credibil în fata unui zid imaginar trasat de teama ta de a te lăsa.... pătruns de sentimente. Uitasem privirea pe care mi-o evitai atunci demult și am remarcat ca astăzi nu te mai temi de ea. Si-i atât de plăcut sa știu ca n-am fost eu de vina.... deși.... inca-mi mai tremura uneori degetele când.... retrăiesc... pustiu si atât...

"Sunt încă a ta.... Abandonează-mă in tine..... Inca mai miros a tine si as vrea sa......sparg parfumul tau de talpile mele pentru a invata sa pasesc...in sange, in durere... in tine...."

Ca si cum mi-ai spune povestile ploii in fiecare atingere care poposeste pe umerii mei. Candva cautam o umbrela care sa ma apere de ploaie, de picaturile de realitate pe care cerul le elibera vara. Astazi, oamenii ploii imi fura noptile albe pe care uneori mi le creez. Am trait doar cateva momente pe care nu le-as sterge nici cu soare, nici cu vin rosu, nici cu priviri de verde crud.

As vrea... sa mi amintesc de tine... Magie si atat...