Ca si cum ideea unei clipe a încremenit în tine. Dar și în mine. Poate chiar în noi. Cine poate ști cu exactitate ce s-a petrecut în acel moment? Este doar un minut. Sau mai multe. In care noi am simțit. Chiar am avut senzația ca trăim. Doar respiram și ne atingem. Deloc tandru. Sălbatic. Primordial. Ca atunci când ne-am invadat trupurile. Fara sa ne gândim prea mult la consecințe sau la reacții. Ne doream doar sa simțim ca ne bate o inima în partea stânga a pieptului. In locul sânului care zvâcnea. Da! Am simțit amândoi. Când ne-am strigat pe nume : NORD si SUD. Doua puncte care niciodată nu se intersectează. Care se ignora unul pe celalalt.
Da, străine! Am simțit amândoi și ne-am speriat de acel sentiment atât de nelumesc. Ideea unei clipe indescriptibile. Am fost unul in celalalt. Am fost un întreg. Perfect. O singura data in existenta noastră banala simțim ca trăim. Ai vrea sa mai fii in preajma mea?

....

Nu se mai simte miros de coji de portocala sau de nuci măcinate. Nici măcar verdele-padure al bradului ornat cu atât de multe culori. In alți ani, Crăciunul era sinonim cu vocea tatălui meu care-mi spunea sa-ncepem sa împodobim bradul. Sau bunica care încerca sa ma tina departe de nucile pentru turte. Altădată casa se umplea de oameni care nu mai sunt printre noi. Si e amar gustul, extrem de amar si nu se îndulcește nici cu miere si nici cu zahar. 

O data ce un om dispare fizic din viata ta, socul pe care-l resimți este imens. Inițial este negarea, după furia, revolta, plânsetele si mai târziu, obișnuința. Cum se poate trai astfel? Cum sa nu mai ai cui sa-i spui "Tata" sau "Pasca". Un sentiment infinit de gol si regret mai ales. Pentru cuvintele pe care ai fi putut sa le fi spus diferit. Pentru lucrurile pe care le puteai face altfel. 

Anul trecut, pe aceasta vreme ma pregăteam sa ma duc acasă. Astăzi... conștientizez ca anumite persoane n-au apucat sa ma vadă... la 25 de ani.

Review.....

Obișnuiam și încă mai obișnuiesc sa traiesc în trecut. Sa tânjesc după clipe în care m-am mințit ca sunt fericita crezând astfel ca momentele respective nu se pierd în negura timpului și ca le pot retrăi pe reapeat. Am avut un an ciudat. Cu iubire și tristețe la cote maxime. Nu-mi amintesc sa-mi fi făcut prea multe planuri la sfârșitul lui 2010. Poate doar idei ale unor posibile reușite. Iarăși mi s-au făcut extrem de multe fotografii, am învățat sa joc teatru pe scena, dar nu și în viata reala. M-am apropiat de oameni frumoși și am cunoscut alții la fel de frumoși. Am pierdut persoane dragi, printre care tatăl meu și fosta colega de banca din liceu (în cazul ei am pierdut doar prietenia, în cel al tatălui meu, l-am pierdut fizic). 

Am ras, am iubit, m-am revoltat, am plâns de-am zis ca voi rămâne fără ochi. Am înregistrat o poezie de Nichita pentru o Șezătoare virtuala, am apărut de șapte ori pe scena, am îmbrățișat marea și-am lăsat-o sa plece. 

Am revăzut multi oameni dragi și am încercat sa le fiu aproape asa cum am știut mai bine. Am cantat de curând la karaoke "Total eclipse of the heart" in amintirea vremurilor bune de la Webhelp. Am scris în acest spațiu asa cum n-am mai făcut-o demult.. Te-am uitat si mi-am adus aminte de tine în cele mai nepotrivite fărâme de timp.

In acest an, am învățat ca nimic nu se distruge și ca totul se transforma în ceva mai bun. Și-am mai învățat ca oamenii se schimba...

As vrea sa nu mai pierd oameni in 2012...

Ineptii...

Sa nu te intrebi in nicio clipa de ce iubesc privirea ta blanda. Nici eu n-am aflat pana acum. Stiu doar ca mi-a fost dor de ea. Si nu doar de ea, ci si de starea pe care mi-o provoaca. Ca si cum nimeni n-ar mai exista in preajma noastra. Insa tu ai uitat sa ma mai vezi. Te-ai obstinat sa ma ucizi din trecutul tau. De fapt, noi nu am avut nimic. Au fost doar sincronizari in care ne-am impartit atingeri si zambete. Dar si cuvinte. Unele lipsite de sens. Pentru amandoi. Niciodata n-am vorbit aceeasi limba. Doar ne-am mintit ca ne intelegem. Ca e de ajuns sa ne cunoastem cutele pielii si caldura trupurilor.

In schimb, liniile din maini si alunitele ne-au fost gemene. S-au intalnit pe acea cale care se pierde in mare...marea prapastie ce ne desparte atat de crud. Sau poate... atat de real. Povestile nu vor fi nicicand sinonime cu realitatea. Doar cu fantezia unui om fara inima. Nici macar n-am existat. Ne-am materializat accidental si ne-am ucis unul pe celalalt cu fervoare. Sangele curgea siroaie si se prelingea pe siluetele noastre mincinoase.

Sa nu te intrebi de ce mi-e dor. Si mai ales... de cine.

Gol. Ca și cum toată lumina s-ar fi șters o data cu distanțarea ta. Noiembrie se sfârșește atât de straniu. De parca, visele devin, pentru câteva clipe, reale, tangibile. Se materializează  detaliile: mâinile ni se apropie pentru foarte puține secunde, atât cat sa-și amintească îngemănarea fiecărei amprente. Pielea ni se mulează, pe trupurile care se mint, zi de zi, ca încă mai pot simți. Insa uita ca tristețea unei minciuni este mult mai puternica ca frenezia lor de a-și rescrie diferit diminețile.

Absent. Pași care nu ma mai poarta spre tine, ci spre nicăieri. Totuși, străzile pe care nimeni nu le cunoaște, în afara de noi, ne-au trasat o cale comuna. Greșeala m-a trezit. De parca, m-am lovit de un zid mai înalt ca tine. Dar... Inca atavic.

Moto: “Je ne sais pas encore où abandonner mes pas, où suivre mes souvenirs, où chercher moi-même. Il est vraiment triste de voir comme on se perd à cause des mots, des personnes qui quittent ta vie, des rêves qui s’acharnent à ne pas vivre…”

Farama de liniste. Eram atat de aproape de ea si nu credeam. De ceva vreme imi refuzasem orice inceput, alungasem imbratisarile desi le iubeam, ascunsesem amintirile si atunci am decis sa-mi caut echilibrul si sa raman in preajma ta. Sa devin zambetul dinaintea rasaritului. Sa-ti pastrez privirea de copil inocent si neincrezator in fata altei mangaieri decat cea pe care o cunostea si deseori o simtea. Sa nu-ti pierd bogatia sufleteasca. Sa topesc cu timpul ghetarul ce ti-a inlocuit sentimentele. Sa-ti numar bataiile inimii. Sa te cunosc. Sa te recunosc. Sa te regasesc.

Clipa de tacere. Linistea renuntase la mine. Pe undeva m-am ratacit. Nici in acest moment nu stiu unde anume. Am gresit drumul si crezand ca nu-ti vei da seama am continuat cu aceiasi pasi spre tine. Imi era dor de mine si aveam impresia ca prin tine voi reusi sa ma regasesc. Dar…. Atat de multi « dar » si atat de putine certitudini…

Iarta-mi mainile daca au uitat si au incetat sa te mai caute.

Trăiesc, clipa de clipa, reminiscențele unui noiembrie care-mi lipsește. Azi, mai mult ca oricând. Te vei întreba despre cine mai scriu. Despre mine și atât. Poate și despre tine, însă tu nu-mi cunoști limba. Deși cuvintele sunt aceleași, ele nu reprezinta decât sunete pentru tine. Nu vei afla niciodată ce simt... sau ce-am simțit, nici eu nu mai știu. Nu ma întristează povestea care n-a existat intre noi, numai ca în anumite momente...   inima-mi pulsează atât de rapid pe străzile necunoscute celorlalți. De ce ar fi ei interesați? Chipuri ce transmit altceva... 

Respir, minut cu minut, un aer.... greoi. Aroma de neliniște, de cafea cu lapte, mere coapte și scorțișoara. Noiembrie... ultima suflare a toamnei... Noi, eu si tu... nu existam nici măcar în fantezie.

Tarziu... spre inceput de noiembrie..

Ma doare de fiecare data când privirea ta îmi spune ca n-ai vrea sa te afli în apropierea mea. De fapt, cred ca ne-am mințit prea multa vreme. Și-mi pare atât de rău ca n-am știut să-ți arat drumul spre mine. Tu iți cautai calea și ai găsit în mine o poveste pe care n-ai vrut sa o simți. Ai ales doar sa te reverși în mine. Să-ți lași amprentele pe umeri, pe piele, pe fiecare centimetru de carne obosita de prea mult tine.

Ia-mi mâna stângă  

răstignește-o lângă clipe
lângă timp
lângă tine...
Ia-mi umbra
şi poart-o
pe braţe de fum
prin cratere de vise
prin ploi de... tristeţe
Ia-mi mâna dreaptă
smulge-o din trup
arde-i oasele...
Ia-mi lacrima
sparge-o în mii de cristale.
Îngenunchez în fața ta...
greșesc, nu?
Cuvintele vor cădea de pe cruce... 

 

M-am hotărât sa uit Sa risipesc din fărâmele trecutului pe care, la un moment dat, l-am împărțit. Este atât de simplu sa te eliberezi. De oameni, de locuri, de imagini, de tot ce implica poveste. Astăzi zâmbesc. Cu toate ca as vrea sa-mi strig uneori dezamăgirea. Nu doar sentimente care te macină, stari care te trimit in infern si te ridica undeva sus.
M-am hotărât sa șterg. Umbrele. Pașii. Fășiile de liniște pe care doar câteodată le trasez... Dar priviri solitare și... rânduri...

"Știai ca oamenii singuri dorm dezbrăcați ? "
Își închid pleoapele grele de prea multa lumina,
Întrebându-se dacă vor mai privi aceleași chipuri fără expresie.
Oamenii solitari nu cunosc literele din frazele pe care le aud zi de zi,
Știu doar ca sunt datori cu o poveste,
Una în care pășesc spre întuneric desculți de cuvinte și brate...

 

Acasa...

Mi-ar plăcea sa renunț la a-mi striga dorul. Am găsit oameni într-un oraș în care mi s-a repetat la nesfârșit ca ei nu exista. Mi s-a spus ca sunt prea idealista dacă voi avea încredere în ei. Dar n-am ascultat. Am ales sa ii vad asa cum nu-i vede nimeni. Si nici nu i-ar fi văzut.

Diminețile le încep smulgându-le zâmbete. Cafeaua este mai buna când o împart cu cineva. De cele mai mult ori, cu o fata cu ochii verzi si povesti din alta lume. Țigara iarăși îmi  place când e de la ea. Parca-mi dăruiește fărâme din ea si astfel strigatul meu de absenta se diminuează. 

Mi-ar plăcea sa uit. Maini. Oameni. Umbre. Priviri.... 

Mi-ar plăcea acasa sa deveniți voi.

2

O poveste despre doua fete care s-au cunoscut în ireal. Doua inimi care au fost străpunse de nepăsarea celor din jur, răutatea și invidia lor, lipsa lor de umanitate și mai ales de dorința lor nesfârșita de întunecat. Vinovate sau nu... ce mai contează? Contează doar ca sunt puternice, dincolo de săgețile lor pline de venin. 

Spuneam ca s-au cunoscut în ireal, la început.  Intre timp au prins viata, s-au materializat, s-au îmbrățișat și și-au spus ca exista și povesti frumoase. Si asta de-abia a început...

Îmi povestesc la ore târzii, în nopți fără prea puține atingeri, ca tu n-ai existat niciodată.  Doar te-am plămadit dintr-o nevoie continua de perfect. Insa tu te-ai obstinat sa prinzi viata. Să-ți intinzi basmul nesfârșit în lumea mea mult prea mica pentru NOI. Știu, iarăși greșesc. Tu chiar nu ai ce cauta în trecut, darmite în prezent. Ai fost doar un dulce-amar al unei nopți de august timpuriu.  Nevoie de ideal? Iar povesti... Mai sunt dimineți când frunzele sunt doar galbene și atunci conștientizez ca noiembrie se apropie...

Mi-s uscate buzele de soarele din vara care s-a sfârșit printre degete.....