Era lumină cerească. Era iluzie. Sfere de lumină sfântă se ciocneau de cireşii amari ascunşi pe alei. Paşii privirilor umbrite de boarea ruginie alergau în pustiu. Dintr-o dată degetele crispate ale timpului au prins viaţă... Trupul de văzduh ş-a stins timid lângă sanctuarul tristelor cuvinte. Acelaşi stejar, ce uitase de sine, tăinuia umbra ultimului anotimp. Cărări de zâmbete fade se împrăştie în cele patru zări ducând cu ele speranţe, amintiri, fărâme de frunze purtând petecea grea a tristeţii. Mă-nfioară fiecare atingere, fiecare pas... dă-mi paşii înapoi. O toamnă timpurie arde pe rugul plângerii sâgetând adânc orizontul. De ce nu vii, ploaie? Nu mai e suflare de om, doar chipuri de lut ce privesc primul şi ultimul zbor sinucigaş al florilor de toamnă. Unde-s vremurile de-nceput ce sângerau viaţă-n plină toamnă? E ultimul anotimp, ultima brumă care, ascunsă-n uitare şopteşte "adio".
- P.S. Acel anotimp a fost ultima toamna pe care am trait-o in 2003
No comments:
Post a Comment