Am trait clipe in care acordurile de chitara ma infiorau si-mi cantau povestea intr-un limbaj cunoscut doar de mine. Si de tine. Nu noi. Pluralul n-a definit si nu va defini vreodata conexiunile dintre mine si tine. Numai ca, amintindu-mi fervoarea si entuziasmul in ceea ce te-a privit, o lacrima ca un ciob de oglinda sparta, isi sapa drumul pe obrajii mei. Explicatie sau motiv pentru o asa reactie n-am gasit pana in prezent. Stiu doar ca-mi tremurau degetele de.....prea multe sentimente. Stomacul mi se micsora si-si povestea durerea pe care tu ai refuzat sa o intelegi. Stiu ca sunt dificila si deloc usor de iubit. Constientizez ca eforturile mele nu reprezinta nimic altceva decat un strigat mut de atentie. Nu a ta. Nici a lor. Ci propria-mi disponibilitate de a analiza placerea asta stranie si austera de a ma rani. De a ma pedepsi pana la un punct pe care nimeni nu l-ar putea intelege. Mi se ureaza liniste. Nu vreau tacere. E sinonima cu anularea si anestezierea ultimelor sentimente. 

Mi se reproseaza ca ma ascund. Dupa un monitor. Intre patru pereti. Fug de cei dragi dintr-o dorinta nebuna de a fi uitata, lasata in pace si nu gasesc o explicatie plauzibila pentru asta. Caut in trecut fantome care nici atunci, daramite astazi, n-au dat un cent pe mine. Poate si eu ma incadrez aici. Sunt iubita si nu stiu de ce. Imi caut lucrurile pentru care sunt iubita si nu gasesc ceva....viabil. Doar ambitia mea idioata de a-mi cauta nod in papura pentru fiecare pas, cuvant rostit sau nu, gand. Si-mi refuz constient dreptul la tacere.

Trebuie sa uit. Sunt bine. Vreau doar o atentie pe care nu o merit si pentru aceasta realitate doar eu sunt vinovata.