Despre ea....

Iti mai amintesti? Traia pe atunci si avea incredere pana si-n copacii pe care acum ii mai priveste pe ascuns. Le-a uitat linistea. Doar verdele lor crud sau profund ii mai deseneaza un suras uneori. Oare s-a pierdut printre oamenii care au poposit in viata ei in tot acest rastimp? Ii place sa se minta, replicandu-si in anumite clipe, ca inca mai este aceeasi tanara care privea iarna pescarusii luptandu-se pentru supravietuire pe malul Dunarii. Sau cea care lasa mestecenii sa-i capteze privirea. Semanau atat de mult cu ea... : 

ai gasit argint de copac
dar nu stiai ca fara el nu poate exista.
ai gasit suflet de copac
dar nu stiai ca fara el
nu poate trai
ai gasit nemurire de copac
dar nu stiai
ca nemurirea nu-i eterna.

 (iulie 2003)

Asa-i ca ti-e dor de ea? Isi imagina ca marea este ca Dunarea, insa mai albastra si mai....plina de povesti. Vroiai o iubire ca cea pe care o cantau in Vama Veche, rebelii cu par cret in trenuri ce duceau spre aceeasi destinatie. Admira tablouri si incerca sa gaseasca starea pe care pictorul o avuse cand isi lasese degetele sa-i traseze o farama de suflet. Colectiona pietre din locurile in care se plimbau oamenii pe care ea ii numea dragi  si asa avea impresia ca poposise si ea in acele colturi de lume. Pietre albe, pietre ca ciocolata din regaturi imaginare sau bucati din ei.  Acele persoane nu o uitau si se tineau de promisiuni. Cat de usor era pe atunci. Sa suspini daca un anumit el nu te-a cautat. Sa inveti cuvinte noi doar din dorinta de a creste in fata unui alt el care te-a indepartat din universul lui. Si ce frumos se exprima ea pe atunci. Se gandea la perioada Regalitatii si se intreba daca nu cumva locul ei era in acele timpuri, cu iz de roman. Sau poate ar fi vrut sa stea la o cafea cu Bacovia pentru a vedea daca este chiar atat de trist pe cat erau textele lui. 

Isi dezvelea gandurile in scrisori adevarate unde mai lipea cate o frunza pentru ca era profunda. Iar destinatarul casca ochii si se simtea flatat. Oare era doar impresionat sau asa isi masca incapacitatea de a o intelege? Nici macar ea nu-si intelegea actiunile, daramite cuvintele.  Mai spunea in poemele ei de inceput ca toamna ii e sora...

Tăcerea copacilor
picta pe umbre de suflet
cele din urmă clipe.
Umbra mea-altar de...aripi
pasul meu-avalaşă de toamnă...
cuvintele-mi...
depărtare 

(iulie 2004) 

Cine-si mai aduce aminte cu adevarat de ea? Timpul a trecut si peste acea fata.... peste sufletul ei de pescarus captiv intr-o lume pe care n-a ales. Astazi, mai spioneaza arborii si arhitectura anumitor cladiri, pe strazi pe care oamenii nu le cunosc, desi pasesc pe ele zi de zi. Mai scapa un zambet cand simte. Dar ei vor sa o intristeze, sa o transforme in ceea ce sunt : statui schimonosite. Ar vrea sa fuga iarasi, dar unde s-ar mai duce? De unde sa o mai ia de la capat? Locuieste in orasul pe care l-a numit "acasa" dinainte sa-l cunoasca, acolo unde au ales anumite persoane sa traiasca insa ce a eludat ea este ca oamenii....sunt doar oameni : urati, spinosi, putreziti pe dinauntru, dar atat de frumosi in aceasta pictura groteasca. Si-i pare rau ca treptat...devine ca ei si o uita pe fetita care se uita la luna si se intreba de ce este atat de trista cu toate ca este atat de aproape de Pamant si de plopii argintii...