Iti scrii vanataile pe colturile sufletului meu. Stii ca te-am blocat inauntru? De teama sa nu ma mai pierd. Sau sa nu te mai pierd. Nici eu nu-mi mai cunosc motivele. Daramite tu. De aproape o suta douzeci de zile imi aprind tigarile cu o bricheta care are un zar inserat in plastic. Atunci cand ma uit la ea, ma intorc la momentul in care mi-ai daruit-o. Stii ca aceasta bricheta e singurul lucru pe care il mai detin in forma materiala de la tine? Straniu cum ma leg de oameni datorita obiectelor. Candva mi-ai zis ca iti doresti ca vorbele noastre sa devina realitate. Si stiu ca la acel moment nu te temeai sa te deschizi. Nu cu trupul, ci cu sufletul. Te-am avut gol de atatea ori in fata mea, insa iti aveai sufletul zidit... ascuns sub nenumarate invelisuri... ti-am spus azi-noapte ca te iubesc. De fapt, ma iubesc pe mine prin tine. Am obosit, dragule... sunt putin franta... obosita sa bat drumuri spre suflete ranite. Dragostea nu ar trebui sa se transforme intr-o lupta. Pentru ca ea se simte din cap pana in picioare. Din corp pana in inima. As vrea sa intelegi ca n-am talent. Nici la desen. Nici la cuvinte. Nici la oameni. Nici la suflete. Mai ales la al meu... ne revedem dezbracati de traume, DA? In viata asta, nu urmatoarea, da?