.....

Am poposit pentru o vreme in bratele tale. Ti le-am analizat cu atentie : ti-am numarat alunitele, cicatricele, liniile din maini, dar mai ales culoarea. O piele atat de neteda si mata. Pierdeam clipe bune, atingandu-le, simtindu-le caldura. La un moment dat, am incercat sa avansez in cunoasterea lor. Am surprins alte alunite pe care le-am imbratisat cu privirea si mi le-am intiparit profund in memorie. Pentru mai tarziu cand urma sa nu le mai vad. Cand urmau sa se instraineze de mine. 

Am continuat cu buzele spre umeri si m-am speriat pentru cateva momente. Nu se mai sfarseau, iar eu eram atat de mica incat imi era teama sa nu ma strivesti. Nu m-ai sfaramat, in schimb m-ai oprit pasii. Am gresit drumul iarasi. M-am intors de unde am plecat si am incercat sa recunosc repere, dar nici ele nu se mai aflau in locurile pe care le identificasem in urma cu atat de putin timp. 

Am ridicat privirea si am ramas muta. M-am indragostit mult prea devreme si am uitat ca sentimentele nu sunt suficiente pentru a trasa harta. Imi lipseau creioanele, rigla si cel mai important : hartia.

N-am talent la desen. Nici macar la cuvinte. Insa am desenat in mine o poveste atat de diferita, incat am inceput sa mi-o soptesc noaptea.

Numai ca....

Am poposit pentru cateva clipe in bratele tale. Si mi-am gasit linistea. Am crezut ca nu te vei pregati prea curand de plecare. Am vazut bagajele in hol, dar am continuat sa zambesc cu jumatate de gura in speranta ca sunt valizele mele. Le-am uitat dintr-un motiv sau altul la usa. 

M-am oprit pentru cateva farame de timp in inima ta. Si am fost fericita. Iarta-mi mainile daca nu-si mai amintesc culoarea de atunci. Ele nu au nicio vina. Doar .....

Inca-ti simt degetele pe umerii mei, desi a trecut ceva timp. Ti-am spus vreodata ca imi place sa fiu tinuta in brate? Ca si cum nimic nu ma poate atinge. Tu ramai aproape de mine si-mi povestesti din priviri ca nu se va sfarsi prea curand. Nici nu stiu prea bine ce-ar trebui sa se termine : framantarea pielii, senzatia de bine sau dulcea minciuna a unui sentiment. Ceva este. Dar nu am aflat ce anume. Ceva.... 

M-ai piedut cand ti-ai dat seama ca nu vrei sa ma cunosti.

Dintotdeauna mi-a lipsit ordinea. Atat fizica, cat si spirituala. Am crezut ca daca ma apropii de oameni care au nevoie sa fie salvati, ma voi scapa si pe mine de demoni. Numai ca de acele plasmuiri ale mintiilor noastre, ne salvam noi insine. Suntem singurii raspunzatori pentru faptele noastre. Noi avem puterea de ne opri din suferinta. Canalizandu-ne spre lucruri pozitive : un rasarit sau un apus in fata apei, o adiere pe iarba. Imi place sa privesc cerul dimineata cand ma trezesc. Este un confort mai mult vizual, dar care reuseste sa ma linisteasca, sa ma pregateasca pentru ziua care va urma. 

In fond, stresul se naste din neputinta noastra de a astupa sursele care ne genereaza starea de fapt.  Am cunoscut demult un om care credea in adevar. Incerca sa-mi creeze si mie acest crez. Poate am inteles eu gresit notiunea. Absolutul nu exista. Doar abtinerea noastra de la anumite lucruri. Mi-ar fi placut sa fiu ca el. Mi-ar fi placut sa cred in ceva pana in toti porii. Doar ca am ales sa cred in mai multe notiuni despre care am citit in carti si pe care le-am visat in timp ce priveam apusuri pe malul Dunarii. 

Sunt intrebata des de ce sunt atat de autocritica. Raspunsul este relativ simplu: daca nu asfi atat de aspra cu mine, as incepe sa cred iar, sa visez, sa exagerez. Artista? Poate ma pricepeam la cuvinte. Am incercat sa nu mai fiu diferita. In postul de mai jos, povesteam ca imi este dor de mine, de ea.... Dar ea nu se alinia la cerintele din jur.

Am omis sa respect regulile, sa nu fiu ca toti ceilalti : inchisi in ei insisi, urmariti de zambete fade, atat de incatusati de regulamente proprii si sociale. 

Deunazi, am fost intrebata daca am un set de principii in care cred. 

1. In fiecare om exista ceva bun, o sursa de sensibilitate pe care daca si-o dezvolta va reusi sa inteleaga mai bine ceea ce se intampla in jur si in interiorul lui.

2. Atat timp cat joci corect, n-ai de ce sa-ti faci griji. Cand ai inceput sa trisezi, cu siguranta vei scapa fraiele.

3. Nu exista dragoste, doar nevoia fiecaruia de a se simti protejat si de a-si satiface anumite nevoi, fizice sau spirituale. 

4. Jocurile dau savoare vanatorii, insa foarte usor te poti transforma din vanator in prada si viceversa. 

5. Daca te joci si devii ceea ce nu vrei, cum mai poti spune ca joci corect?

In realitate, nu mai cred in nimic. In instinctul meu, poate. Dar...............

Despre ea....

Iti mai amintesti? Traia pe atunci si avea incredere pana si-n copacii pe care acum ii mai priveste pe ascuns. Le-a uitat linistea. Doar verdele lor crud sau profund ii mai deseneaza un suras uneori. Oare s-a pierdut printre oamenii care au poposit in viata ei in tot acest rastimp? Ii place sa se minta, replicandu-si in anumite clipe, ca inca mai este aceeasi tanara care privea iarna pescarusii luptandu-se pentru supravietuire pe malul Dunarii. Sau cea care lasa mestecenii sa-i capteze privirea. Semanau atat de mult cu ea... : 

ai gasit argint de copac
dar nu stiai ca fara el nu poate exista.
ai gasit suflet de copac
dar nu stiai ca fara el
nu poate trai
ai gasit nemurire de copac
dar nu stiai
ca nemurirea nu-i eterna.

 (iulie 2003)

Asa-i ca ti-e dor de ea? Isi imagina ca marea este ca Dunarea, insa mai albastra si mai....plina de povesti. Vroiai o iubire ca cea pe care o cantau in Vama Veche, rebelii cu par cret in trenuri ce duceau spre aceeasi destinatie. Admira tablouri si incerca sa gaseasca starea pe care pictorul o avuse cand isi lasese degetele sa-i traseze o farama de suflet. Colectiona pietre din locurile in care se plimbau oamenii pe care ea ii numea dragi  si asa avea impresia ca poposise si ea in acele colturi de lume. Pietre albe, pietre ca ciocolata din regaturi imaginare sau bucati din ei.  Acele persoane nu o uitau si se tineau de promisiuni. Cat de usor era pe atunci. Sa suspini daca un anumit el nu te-a cautat. Sa inveti cuvinte noi doar din dorinta de a creste in fata unui alt el care te-a indepartat din universul lui. Si ce frumos se exprima ea pe atunci. Se gandea la perioada Regalitatii si se intreba daca nu cumva locul ei era in acele timpuri, cu iz de roman. Sau poate ar fi vrut sa stea la o cafea cu Bacovia pentru a vedea daca este chiar atat de trist pe cat erau textele lui. 

Isi dezvelea gandurile in scrisori adevarate unde mai lipea cate o frunza pentru ca era profunda. Iar destinatarul casca ochii si se simtea flatat. Oare era doar impresionat sau asa isi masca incapacitatea de a o intelege? Nici macar ea nu-si intelegea actiunile, daramite cuvintele.  Mai spunea in poemele ei de inceput ca toamna ii e sora...

Tăcerea copacilor
picta pe umbre de suflet
cele din urmă clipe.
Umbra mea-altar de...aripi
pasul meu-avalaşă de toamnă...
cuvintele-mi...
depărtare 

(iulie 2004) 

Cine-si mai aduce aminte cu adevarat de ea? Timpul a trecut si peste acea fata.... peste sufletul ei de pescarus captiv intr-o lume pe care n-a ales. Astazi, mai spioneaza arborii si arhitectura anumitor cladiri, pe strazi pe care oamenii nu le cunosc, desi pasesc pe ele zi de zi. Mai scapa un zambet cand simte. Dar ei vor sa o intristeze, sa o transforme in ceea ce sunt : statui schimonosite. Ar vrea sa fuga iarasi, dar unde s-ar mai duce? De unde sa o mai ia de la capat? Locuieste in orasul pe care l-a numit "acasa" dinainte sa-l cunoasca, acolo unde au ales anumite persoane sa traiasca insa ce a eludat ea este ca oamenii....sunt doar oameni : urati, spinosi, putreziti pe dinauntru, dar atat de frumosi in aceasta pictura groteasca. Si-i pare rau ca treptat...devine ca ei si o uita pe fetita care se uita la luna si se intreba de ce este atat de trista cu toate ca este atat de aproape de Pamant si de plopii argintii...

Tu. Sa-ti povestesc despre drumul pe care mi-l arati? Este o strada pe care n-am mai pasit pana acum. Imi lasa mainile inerte, iar respiratia mi se opreste pentru cateva momente. Oare mi se pare? Tocmai pentru ca nu stiu daca este realitatea sau reverie, ma ambitionez din ce in ce mai mult sa aflu ce ascunde linistea ta. Joc cu miros de "noi"? Fragmente din mine si din tine care se intalnesc uneori? Sau doar nu-ti inteleg limba prea bine, desi o vorbim amandoi. Esti puternic cu adevarat sau vrei doar sa ma intaresti pe mine? Oare nu m-am calit suficient? Sau niciodata nu este prea mult? Evolutia asta ciudata despre care imi spui e pe cale sa devina reminder. 

Eu. Am folosit cuvintele nepotrivite pentru a ma descrie. In fond, ele nu demonstreaza nimic. Doar faptele imi arata fata adevarata. Insa vezi tu, imi spunea cineva drag ca eu "nu sunt femeia pe care sa o cunosti la o cafea intr-un spatiu inchis, nici la tigara de dupa, nici ca pe un program zilnic de la 8 la 18." Pe mine ma descoperi prin tine.... Dar poate tu ai inteles asta deja si taci pentru a ma reduce si pe mine la tacere...

Ori... gandesc eu prea mult :)

Je me souviens cet instant lorsque j'ai senti que je t'appartiens vraiment. C'est etrange parce que je n'ai jamais cru que je pourrais ressentir encore une fois cette chose. C'est encore plus bizzare la sensation que j'epprouve quand je ferme mes yeux et je revis le moment. Des larmes de joie, le contrast de la peau, le tout. 

Je ne suis pas habituee a parler des mes instants de joie dans cet endroit, mais j'ai fait une promesse, une vraie promesse : d'essayer de me rejouir de toi. 

Cei care citesc aceste randuri, n-au cum sa inteleaga cu adevarat ce inseamna pentru simplul motiv ca suntem diferiti prin definitie. Unii simt mai intens si mai profund anumite secvente, altii le traiesc cu superficialitate. Cert este ca fiecare dintre noi, la un moment dat, are lacrimi in ochi pentru ca traieste. Si...e atat de...... straniu sa simti ca omul care ti-a provocat starea ... intelege. 

Amintiri dintr-o alta viata

 Ceasul suna ca din gura de sarpe, dar fata refuza cu obstinenta sa se ridice din asternuturile in care-si lasese sufletul. Cu o noapte in urma, renuntase la orgoliu. Obosise sa se mai lupte cu sentimentele lui si a recunoscut. A acceptat ca el ii invadase mintile din clipa in care si-a intiparit amprentele pe umerii ei. Stia ca trecuse prea multa vreme de cand nu se mai eliberase cu adevarat. In fond, cine ar fi vazut-o? Doar el si sufletul ei mult prea fragil pentru a mai suporta inca o infrangere. Si-a luat inima in dinti si i-a spus : "Stii ce se petrece in mine? Dincolo de lupta dintre noi, de frenezie si de imaginea mea de femme fatale? Iti zic eu : mi te-ai impregnat in fiecare centimetru de piele, in toate celulele! Ai idee ca atunci cand privesc usa mea de la intrare, pe hol, retraiesc totul? Cand m-ai luat in brate, cand mi-ai atins gatul ca si cum vroiai sa inspiri toata viata din mine? La naiba!"

El a continuat razboiul prostesc si i-a zis doar atat : "In momentul in care te vei decide sa simti mai mult, iti voi dezvalui ce se intampla si in mine. Pana atunci, taci si accepta-te!"

 Ceasul suna ca din gura de sarpe, dar fata refuza cu obstinenta sa se ridice din asternuturile in care-si pierduse sufletul. Ii cauta bratul printre perne insa nici urma de el. 

Deschise ochii : fereastra deschisa, haine imprastiate pe jos, o tigara fumeganda in scrumiera unde-si stinsese pana si ochii si o melodie...

Acea liniste atat de familiara cand florile de salcam evadau spre necunoscut. Le priveam cu mirare si-mi doream sa fiu si eu ca ele : sa zbor departe de acel loc plin de beton si oameni tristi.  Si eu eram de-a lor, insa spre deosebire de ei, eram trista pentru ca eram diferita, iar ei nu intelegeau. Ma simteam captiva intre chipuri banale si inexpresive. Ma afundam in desenarea unor linii al caror sens doar eu il cunosteam. Trasam drumuri imaginare care duceau spre lumina. Le parcurgeam zi de zi cu ochii inchisi si bucuria nu intarzia sa apara pentru ca invingeam si ajungeam acolo unde ei nici macar nu indrazneau sa viseze.

Acel sentiment care imi apartine si acum. Egoismul de a apartine unui om. Artist, motociclist, actor, chitarist, fotograf, programator, agent de asigurari (wtf! hell no), fotbalist, paznic, pugilist, patinator, ciclist.... Ma plictisesc repede de oameni. Senzatia este mutuala. La naiba! 

Este o rutina sa-i inlatur pe cei care-mi bat la usa. Povesteam mai sus despre o liniste intima. Nici macar ea nu ma mai incearca. Este doar cautare. O cautare a unui nimic. Zilele trec si ploaia nu se mai termina si nici macar nu-mi doresc o umbrela care sa ma apere de picaturi. Nici macar un om al ploii care sa ma intimideze cu privirea verde. Daramite..... 

Ciudat. Extrem de straniu. Cuvinte aruncate la intamplare in acest jurnal virtual. Pana la urma, nebunii sunt printre noi. Noi suntem. Nu exista bunatate. Doar minciuna unei lumi mai bune pe care nici nu suntem capabili sa o construim. Pacat...

Cateodata imi povestesti despre tine doar privindu-ma. In astfel de momente, imi place sa cred ca imi apartii. Ca-ti apartin. Insa nu-i adevarat. Nu te pot avea si simt cum te pierd printre degete. Dar cum ai putea sa te ratacesti de mine cand tu nici macar nu esti al meu?

Uneori iti framant pielea si mi se pare ca esti din ce in ce mai aproape. Numai ca ma insel. Je me tromppe vraiment et de plus en plus souvent.

Ma intristez si nu-mi explic motivele adevarate. Le stiu in adancul meu, dar evit sa le numesc.  As vrea sa fie iarasi ca la inceput... doar ca inceputurile sunt unice si irepetabile. Ca noptile fatidice de iarna. Ca interzisul la care ravnesti si pe care-l simti cu fiecare celula. Acel "ceva" ce iti intuneca mintea si te poarta spre viata. Oare aceea este viata? Sau este si asta inca o minciuna? Adevarul tau si minciuna mea. Sau realitatea mea si nimicul tau. 

En fait, t'es rien. Just une flamme. Just un feu qui me brule de plus en plus jusqu'a ce que rien ne reste plus de moi. 

Uneori ma atingi, dar o faci din ce in ce mai rar. Si mi-e dor.

...

Alergam de prea multa vreme. Atat de tare incat nici sa respir nu mai puteam. Sau nu-mi aminteam. Ma sufocam sau imi luai aerul. Ma jucam de-a Baba Oarba si vroiam sa vad cine urma sa cedeze primul. N-a fost o lupta dreapta, desi analizam fiecare miscare. Sau ma minteam spunandu-mi ca fac asta. 

Desi constientizasem raul din propozitie, am ales sa continui. Era un drum ciudat. Ma pierdusem de ceva vreme si credeam ca ma voi regasi prin tine. N-a fost asa. Am sfarsit prin a ne pierde si unul pe celalalt si pe sine pe acea strada. Iti marturisisem ca-mi place sa privesc. Oameni. Detaliile lor. Alunitele. Tenul perfect. Mat.Curat.  

Sufletul.  Imi povestea o domnita cu ochii verzi, ca inima, sufletul... acel...loc... este in fiecare farama din noi. Atingerile creeaza liantul. Insa stii care reprezinta legatura din punctul meu? 

Forta de a recrea cu sufletul acele momente mici odata traite. Clipe in care te ascunzi dupa o piele. O piele mata, aproape perfecta. Un om. Acel cineva care-ti arata cine esti tu cu adevarat. 

Am continuat sa ma ascund in oameni. In franturi pe care daca le voi potrivi, va iesi acel puzzle. Cu toate astea, inca n-am aflat raspuns la intrebarea : Ce se intampla cu sentimentele atunci cand oamenii fug?

Pana si ele, sentimentele, se afund intr-un loc. Acolo. Suflet. Inima. Ratiune. Spirit. 

Stii ce e cel mai straniu? Ca ma regasesc pe zi ce trece si mi-e teama. Ma tem de mine. Sau de acea persoana pe care am sufocat-o pe o strada pietruita, stramta, dar cu niste cladiri atat de vechi si impozante incat mi se pare ca m-am nascut intr-o alta vreme. Poate pe la inceputul secolului XX, in Rusia. Sau intr-un stat oriental. Sau intr-o tara din Africa. Sau.... exploram. 

Pot fi cine vreau, cand vreau, unde vreau. Am puterea de a visa cu ochii deschisi si de te preschimba in broscoi sau in print. Pot fi cine vrei tu... sau cine vreau eu insa...cine sunt?

O stare stranie. Secvente dintr-un film care nu se mai termina. Nici nu vreau sa se sfarseasca. Imi amintesc starile pe care mi le provocai. Cum priveam in gol si ma consumam. Cum niciun lucru nu ma putea scoate din trairile mele. Totul era gri si.... t'es une femme qui doit rire. Analizandu-mi trecutul imi dau seama de-abia acum ca nu eu am gresit cu adevarat. Singura mea vina in diferite povesti a fost ca n-am stiut sa ma exprim si mai ales sa comunic, desi cuvintele mele sunt intr-o joaca continua. 

Doi ani mai inainte, in acea primavara in care incepusem o viata noua.

Doi ani mai tarziu, in primavara in care am ales sa traiesc sau sa retraiesc. 

I'm so HEAVY in your ARMS....

J'imagine encore...

Tes mots me font que du mal, mais je suis persuadee maintenant que pour quelques instants de joie, il faut que je paie. J'imagine que c'est pareil pour tous. Pour toi, pour moi, pour les gens qui marchent pres de nous. Pour les personnes qui nous disent que se sentent bien, mais elles souffrent. C'est comme un boomerang, en effet. Je te fais mal, tu me fais mal. Je fais une erreur, tu la prenne comme un affront. Mais si, t'es parfait et je suis pleine d'imperfections. Mais non, je ne mens pas. Je ne te mens pas et je ne me mens pas. 

Je me rappelle la premiere fois que je me suis endormie dans tes bras. J'etais comme une gamine qui sentait la chaleur des bras d'un homme. Des sensations..... pueriles, en realite. On sait les deux: c'est unique ce que nous vivons lorsque nous nous touchons. Le peau.... le gout...le tout.

Povesteste-i ca mi-e dor. Imi lipseste lupta. As vrea sa creez un razboi. Un moment in care ne privim. Spatiul incremeneste. Timpul moare.Mut. Pustiu. Goala. De sentimente. Numai vid. Poveste. De spus strainilor. Celor care uita. Persoanelor care tac. Nu spun niciun cuvant. Doar privesc. Dominand. Se ating. Isi cauta liniile din maini pentru a vedea daca va mai exista o a treia noapte. Dor. Doare. Sangereaza. Sec. Senzatii expirate. Sete. Foame de piele. Goluri de lupta. Joc. Amintiri. Farame de bine. Minut de.... in care isi apartin. Nimic si pustiu. Noi. Minciuna. Ma trezesc si mint. Frumos. Am visat. Lupta. Vanataile. Zambetul. Fuga. Tot ce stiu este ca vreau. Nu scriu despre un om. Himera. Verde crud. Razboi. Minciuna. Amar. Iluzoriu si PUSTIU.