Encore....

Mii de minute s-au pierdut de atunci. Timpul si-a pierdut din semnificatie... s-a dilatat, a devenit eter... Ma privesc in oglinda uneori. Pielea este aceeasi. Albastrul ochiilor si-a risipit din stralucire.."Imi amintesc acesti ochi!" imi rasuna din cand in cand in urechi, dar....
Se intampla sa-mi aduc aminte cum am muscat din acel prezent....  Am devenit femeie prin tine. Frumoasa... azurie.... Albastrul a atins intunericul. L-a transformat. I-a taiat negrul si l-a umplut de lumina. Te desenez, dar.... nu-mi iese. Te scriu pe mine si iarasi nu reusesc. Esti aici... inca in MINE.

Perfect compus

Am trait momente in care am crezut c-am recunoscut senzatia imperfecta pe care mi-o poate crea o imbratisare. Impreunarea unor maini in jurul umerilor mei. Respiratia calma de dupa cand omul cu care ai devenit un intreg, se lupta pentru a deschide a doua zi iarasi ochii. Fiecare parte a corpului care se aliniaza si se aseaza tacut langa genunchi. Tors. Brate. Spate. Coloanele vertebrale se unesc. Se completeaza. Se intregesc. Se....

Am iubit in clipe de tacere in care m-am sufocat voit de intensitatea cu care am simtit piederea, lupta, frenezia, vinul care curgea in locul sangelui spre inima. Am rastignit maini doar privindu-le. Am rupt haine, atingandu-le. Am eliberat lacrimi simtind.

Aceste impresii de beatitudine s-au intamplat pe rand in trei ani de Bucuresti. Le fatras ou j'ai commence une nouvelle vie. Une vie que j'ai vraiment aime. 

"Am invatat ca oamenii care refuza afectiunea, se vor intoarce dupa ea. Vor regreta pentru ca n-au stiu sa aprecieze o mana calda. Si nu vorbesc despre roata care este mereu rotunda. Insist asupra faptului ca.... intr-o dimineata se vor trezi si vor constientiza ca.... acel loc safe a disparut si ca.... bruneta cu ochii albastrii si piele de nimfa alba... s-a pierdut undeva... intr-un loc in care iadul alb.... a apus." 

Am ajuns acasa la inceput de aprilie cand magnoliile respira. Ma intorc acasa cand .... noiembrie e doar o himera.  

Realitate....

Mi se spune uneori ca sunt greu de uitat. Din ce in ce mai greu de sters din memorie. Oare....? Dar nici nu stiu... Straniu.... nu reusesc anumiti oameni sa ma ucida din trecut, iar cei pe care eu as vrea sa-i pastrez, ma gonesc din ei. Renunta atat de usor. Dar eu ii pastrez. Imagini. Clipe. Priviri. Zambete. Atingeri.... Le respir umbrele pentru mai tarziu... 

Suntem egoisti. Nu ne gandim decat arareori la cei care isi rup timp din vremea lor pentru a ne povesti putin despre noi. 

Timp. Ne trezim cateodata mai goi. Mai putin noi. Si ne dam seama c-am daruit franturi din timpul nostru exact celor care nu dau nimic din al lor. Se naste o intrebare atat de nevinovata, dar cruda : "De ce nu-i de ajuns?" 

In anumite momente, mi se recunoaste ca reusesc a crea impresia unui loc safe. Undeva unde acei oameni de care povesteam mai sus se pot ascunde pentru o perioada. Pana trece furtuna de care fug. Insa ei fac asta pentru ei. Pentru egoismul care-i caracterizeaza. 

 De curand, am deschis ochii cu adevarat in ultimele luni si am inteles multe lucruri. Sau poate mi se pare doar ca am deslusit sensul acelor lucruri. Putine din cuvintele pe care le aruncam sunt echivalentele unor fapte. Suntem atat de fragili.... Si ne ranim mult prea usor. 

Am invatat ca foarte putini merita realmente osteneala, timpul, grija, afectiunea.... totul. Pentru ca pana la urma.... nu sunt apreciate. Iar povestile cu "nu stiu sa arat, nu am timp, nu pot sa....". Pana si cel mai mare vis se poate indeplini. Trebuie doar sa crezi si sa vrei. Sa ai incredere in tine si sa vrei sa reusesti. 

Numai ca in timp uitam. Si ne ascundem dupa pretexte ieftine.... e mult amar strans in palme si prea putine degete pentru a-l sterge... Sunt greu de uitat? Voi avea grija sa nu ma uiti NICIODATA!

M-am trezit cu adevarat de putin timp si am constientizat ca esti prezent. In fiecare pas pe care-l fac in drumul spre mine. Prin tine respir. Cum poti ramane intreg realmente dupa o himera? O fantoma pe care ai cautat-o fara sa stii in prea multe trupuri. De la prima melodie pe care ai interpretat-o in urma cu noua ani acompaniata de o chitara la primele voci trase intr-un post local de radio. 

De fapt, vroiai sa simti ca el. Sa salvezi asa cum o facea el prin puterea unei voci care era ascultata de un numar insemnat de persoane. De la randurile scrise intr-un ziar despre un oarecare el, dar inspirate de o iluzie. Suflete care cantau povesti la cate o chitara. Cum sa te vindeci de un astfel de sentiment. L-am tradus pe rand prin iubire. Admiratie. Obsesie.

Adevarul? 

Sangele mi-a curs in vene in noiembrie spre sfarsit. In putinele momente in care m-ai atins si ne-am pierdut unul in celalalt cateva ceasuri. Am trait o fantezie cu gust de realitate. De la papadii, frunze de artar si ore in plus, la carti vechi si o chitara imaginara. 

Se va asterne tacerea o perioada aici. Pana ma voi elibera de himera din noiembrie. 

Cu bine.

Imi zambesti amar si-mi amintesti ca sunt singura-n hora. Daca ai incerca sa patrunzi pe acest taram, ai intelege ca mi-e dor. De mine. Atat...

Oare pe cine mintim?

Pentru tanara care statea in fata barbatului fara nume, cuvintele nu au fost nicicand cele potrivite. A scos, de cele mai multe ori, doar sunete pe care el le intelegea, dar refuza sa-i arate si ei ca nu vorbeste singura. A simtit la fel ca ea in acea noapte de sfarsit de toamna cum isi pierde sufletul printre degete de la prea multa apropiere carnala. Straniu cum ne oferim trupurile atator framantari si ne eliberam atat de usor de ele. Atat de dominari, cat si de oameni. Am inceput sa ratacim si sa ne ratacim in straini. In vulnerabilitatea noastra credem ca suntem puternici. Ca dominam. Ca daca le permitem strainilor sa ne invadeze carnea de prea multe ori, nu ii vom transforma in parte din noi. Parte din dimineti, parte din privirile pe ascuns din momentele in care lumina se incapataneaza sa patrunda in camere atat de reci ca inimile noastre. Oare pe cine mintim? Pe necunoscuti sau pe noi insine? Nici noi nu mai stim...

.............

Te simt ca pe o taietura pe suflet. Una care se obstineaza sa sangereze, desi rana s-a inchis de ceva vreme. Te-am privit cateva minute bune la un moment dat si te-am atins.. dar nu la modul propriu, am crezut ca am patruns zidul pe care il ai construit in jurul sufletului. N-ai inteles ca nu ma aflu aici pentru a te rani, ci doar pentru a te vindeca. De alte rani. De taieturi pe care ti le-au lasat alte persoane in trecut. E atat de straniu ca te-am cunoscut in toamna in care nu mai speram sa se mai intample nimic. In care eram moarta si atat. Si te-am imbratisat si te-am rugat sa nu ma mai eliberezi. Sa ma aperi. Sa nu-mi dai drumul. Sa ma pastrezi asa cum te-am pastrat si eu. Asa cum am invatat sa te las in mine, chiar daca tu fugeai. Nu neaparat de mine... Urmarea? Va mai arde timpul... si ne va arde si pe noi....chiar daca noi nu vrem...

Scrisoare de ramas bun...

Poate gandurile ce urmeaza sa ti le insir nu vor avea nicio semnificatie pentru tine, dar sunt lucruri pe care trebuie sa ti le spun inainte sa-mi iau ramas bun. Simt ca ma sufoc daca nu le eliberez si intre mine si tine, ma aleg pe mine. Asa cum si tu ai face-o daca te-ai afla in locul meu. Desigur, tu nu ai de unde sa stii cum este sa fii in pielea mea pentru simplul motiv ca nu ai capacitatea necesara sa simti in aceeasi maniera ca mine. Esti plamadita din alt aluat si ai invatat diferit anumite lectii. Poate mult prea devreme, insa nu cred ca le-ai inteles asa cum ar fi trebuit. Am incercat sa merg pe aceeasi cale ca si tine, sa privesc dincolo de dulcea minciuna a unei apropieri dintre oameni, insa vezi tu... ei nu inseamna pentru mine atat de putin pe cat semnifica pentru tine. Eu nu ii privesc ca pe niste gandaci, niste instrumente pe care sa le folosesc in drumul spre succes. Te-am simtit foarte aproape de sufletul meu la un moment dat. M-a speriat chiar, dar am reusit sa te indepartez. Stii ce e mai trist? Ca tu nici macar nu stii... 

(ianuarie 2009)

Pentru o vreme m-am simtit in siguranta. Am lasat un om sa aiba grija de mine asa cum nu i-am permis nimanui. Si a fost bine. Am simtit ca ii pasa. Dimineata, cand ne trezeam primeam afectiune. N-a fost o legatura carnala, ci doar ciudata. N-am stiut sa-l apreciez, tocmai pentru ca el apartinea deja altcuiva. Si a fugit.... dor...

Rupta-n mii de farame. Mi-e din ce in ce mai greu sa le adun.Sufletul mi-a ramas la mare. Nu stiu sa respir fara tine...

Seara luminile din sufletul meu se sting cel mai greu. Una cate una, se inchid in mine si ma lasa in noapte sa respir. Abia atunci mai pot sa respir. In rest, ma sufoc. Mi se pune o greutate pe piept si simt ca ma sfaram.  Imi amintesc ca eram fericita in urma cu cateva luni. Atat de fericita incat le zambeam necunoscutilor pe strada. Numai ca am realizat ca a fost o fericire inchipuita. Am confundat fantezia cu realitatea. Era frumoasa minciuna pe care mi-o spuneam in fiecare zi. Era noiembrie. Era sfarsit. Era si nu va mai fi niciodata. 

Poate doar cand voi respira iarasi singura, in absenta unei masti de oxigen. Ciudat, simt ca mi-ai luat totul.  M-am abandonat in tine.... si mi-e dor de mine cea din momentele in care chitara ma adormea... Adio...

Jumatate de gand...

Ninge linistit peste orasul in care se intampla prea multe. In bataile de clipe tacute, iti desenez din fum silueta. Nu-mi mai amintesc clar liniile chipului tau. Era semi-intuneric in acea noapte de sfarsit. Te intrebi daca scriu despre tine? Nu-ti pot raspunde pentru ca nici eu nu mai stiu pe cine mai inchid in aceste randuri. Poate incerc sa te pastrez aici, pentru ca in inima mea nu mai este deloc spatiu. Ar trebui sa dau un Delete sanatos. Sau un Format C. 

Ninge in continuare tacut in orasul in care uneori nu se petrece nimic. Sau in care au loc prea multe din cand in cand. Gandurile se contopesc. Se simt. Traiesc. Poate si incep sa se cunoasca. Cine mai stie despre ce este vorba in propozitie? Sau in fraza? Sau in fictiune? In realitate..... 

Inca ninge si se aud acorduri de chitara... dintr-un trecut indepartat....