Realitate....

Mi se spune uneori ca sunt greu de uitat. Din ce in ce mai greu de sters din memorie. Oare....? Dar nici nu stiu... Straniu.... nu reusesc anumiti oameni sa ma ucida din trecut, iar cei pe care eu as vrea sa-i pastrez, ma gonesc din ei. Renunta atat de usor. Dar eu ii pastrez. Imagini. Clipe. Priviri. Zambete. Atingeri.... Le respir umbrele pentru mai tarziu... 

Suntem egoisti. Nu ne gandim decat arareori la cei care isi rup timp din vremea lor pentru a ne povesti putin despre noi. 

Timp. Ne trezim cateodata mai goi. Mai putin noi. Si ne dam seama c-am daruit franturi din timpul nostru exact celor care nu dau nimic din al lor. Se naste o intrebare atat de nevinovata, dar cruda : "De ce nu-i de ajuns?" 

In anumite momente, mi se recunoaste ca reusesc a crea impresia unui loc safe. Undeva unde acei oameni de care povesteam mai sus se pot ascunde pentru o perioada. Pana trece furtuna de care fug. Insa ei fac asta pentru ei. Pentru egoismul care-i caracterizeaza. 

 De curand, am deschis ochii cu adevarat in ultimele luni si am inteles multe lucruri. Sau poate mi se pare doar ca am deslusit sensul acelor lucruri. Putine din cuvintele pe care le aruncam sunt echivalentele unor fapte. Suntem atat de fragili.... Si ne ranim mult prea usor. 

Am invatat ca foarte putini merita realmente osteneala, timpul, grija, afectiunea.... totul. Pentru ca pana la urma.... nu sunt apreciate. Iar povestile cu "nu stiu sa arat, nu am timp, nu pot sa....". Pana si cel mai mare vis se poate indeplini. Trebuie doar sa crezi si sa vrei. Sa ai incredere in tine si sa vrei sa reusesti. 

Numai ca in timp uitam. Si ne ascundem dupa pretexte ieftine.... e mult amar strans in palme si prea putine degete pentru a-l sterge... Sunt greu de uitat? Voi avea grija sa nu ma uiti NICIODATA!