Poveste
Recunoştea în privirile celorlalţi senzaţii care o încercaseră de prea multe ori. Se temea însă să le elibereze direct. Franc. Fără nicio reţinere. Ceva îi oprea elanul şi nu ştia dacă prezentul se transformase deja în trecut. Amintirile se sfărâmau în fata ei ireal, chipurile cunoscute înstrăinându-se minut cu minut. Işi traducea emotiie prin cuvinte fără sens, ca şi cum sinonimele lor s-ar fi spulberat odată cu apusul propriei poveşti. Mintea şi mai ales se mintea spunând că ea nu simtea, ci îşi atingea sentimentele doar îndreptându-şi gândurile în directia lor.
Numai că adevarul devenise flacara. Ardea totul în calea lui şi ea nu conştientiza că urma să sfarşească prin a fi arsă de la randul ei. Avea trista impresie ca nimic nu o va schimba. Ca va ramane acelaşi copil care îţi şoptea la ore tarzii :
“Iubesc sa simt ploaia pe mine. Galbenul, ma linişteşte aceasta culoare. Să fiu ţinută in brate. Mirosul cărţilor vechi ; parcă mă transpune în trecut. Senzaţia de iubire. Să mă pierd in privirile celor dragi. Albastru nesfarşit al mării care parcă mă defineşte. Muzica, sentimentele care mă încearcă de fiecare dată când sunetele se lovesc de mine. Iubesc atingerea caldă a unor palme; ale mele sunt mult prea reci. Copacii, verdele crud al frunzelor. Dulceaţa de cireşe amare, soarele, noaptea, pe tine...”
E singura care iti poate dezvalui adevarul. Priveste-o in ochi si il vei vedea.
No comments:
Post a Comment