Povestea unui foarte foarte mic spiridus

Este povestea unui spiriduş foarte foarte mic care credea că într-o bună zi va atinge stelele cele mai îndepărtate. Noapte de noapte, le urmărea pe cele căzătoare şi se ruga ca măcar una dintre ele să cadă în apropierea lui pentru a putea afla secretul lor. Nu-şi explica cum de stateau ele cocoţate de ea, dacă erau agăţate de colţurile cometelor care nu se grăbeau nicăieri. Sau dacă erau susţinute de un par invizibil pentru spiriduşi. Desigur că îi treceau nenumărate idei prin mintea lui foarte foarte mititică, dar nu ştia cum să-şi imagineze. Deşi nu fantezia era cea care îi lipsea, ci aripile pentru a ajunge la cer şi curajul de a crede în steaua care îi va şopti cândva taina lor. Într-o seară, spiriduşul nostru foarte foarte mic a urcat pe aceeaşi colină din vârful căreia obişnuia să urmărească spectacolul luminilor albe. S-a auzit un strigăt de groază şi de dezamăgire care a trezit şi cea mai surdă bufniţă din pădure. Pe cer nu era nicio stea. Toate dispăruseră, iar spiriduşul nostru foarte foarte mic nu reuşea să-şi dea seama cum de se întâmplase una ca asta. Se urcă în bătrânul stejar care râdea de el de fiecare dată când îl vedea cum zorile îşi făceau simţită prezenţa atunci când el admira luminile pierdute ale nopţii. Nici din vârful lui nu văzu nimic. Nici măcar luna nu se distingea în întunericul de lângă el. Îşi spuse că în seara următoare stelele vor apărea şi că va putea iarăşi să viseze frumos. Însă nu s-a întâmplat nimic. Spre sfârşitul verii, realizase că ochii îndepărtaţi ai universului nu-l vor mai privi niciodată. Nu a crezut în visul lui foarte foarte mic.... Oare ce s-a petrecut?