Fantoma

De fiecare dată când îşi elibera gândurile în faţa lui, o întreba dacă povestea s-a sfârşit. În astfel de momente, nici ea nu îşi mai amintea răspunsul corect. Curiozitatea lui nu trebuia să rămână la stadiul iniţial. Îşi repeta în minte : „Nu a fost doar fantezie! Am trăit cu adevărat! De ce mă întreabă asemenea lucruri? Cumva el însumează impresia generală sau singulară? Dar cine mai conştientizează?”

Singurele clipe în care îşi mai aparţinea se reduceau la minute fetide de singuratate voită sau nu. Atunci încerca să deseneze forme nedesluşite de pustiu, chipurile iluzorii ale unor indivizi pentru care nu ştia dacă simţise infinitul sau doar golul cu care îşi umplea trăirile. Fărâmele din puzzle-ul ei cotidian se obstinau să rămână în spaţii nelumeşti cu toate că faţa i se schimonosea de durere. Se pedepsea ucigându-şi ideile la colţ de stradă. Ca o bucată bolnavă de carne. Amară şi sordidă. Şi mai ales lipsită de o culoare definită.

Dintr-o dată, o exclamaţie ciudată îi atrase atenţia : „Povestea s-a terminat!” Realităţile lor se desprinseseră una de cealaltă şi îşi urmau drumul spre nicăieri. Firesc. Tăcut. Arareori absent.

Copilul o privea cu inocenţa pe care ea o pierduse într-o noapte cu zăpadă şi negru. O îmbrăţişă pe neaşteptate şi plecă fără să se uite în urmă.