Confesiune

De foarte multi ani ma intreb cum va arata clipa in care voi muri. Daca cineva isi va mai aminti de mine atunci cand voi inchide ochii. Sau daca ii va fi cuiva dor de mine. De cateva zile, si-au refacut aparitia aceste ganduri negre. Nu neaparat de sinucidere, insa se perinda in mintea mea minut cu minut si as vrea sa le cunosc finalitatea. Poate unii ar spune ca ma alint sau ca victimizez, insa nu am inteles nici pana acum de ce tanjesc dupa acea stare in care nu mai pot simti, daraminte durere. Pesimism? Introvertita? Incapatanata? Hidoasa si capabila de sentimente meschine? Da, toate aceste trasaturi se muleaza foarte bine pe caracterul sau pe lipsa caracterului meu. Traiesc un adevarat paradox: ma gandesc continuu la propria-mi moarte, insa ma tem de ea. Doar am fost la un moment dat cel mai mare paradox din viata cuiva. Nebuna? Nebunia mi-a fost confirmata intr-un mod destul de josnic in urma cu cateva luni. Si a durut. Al naibii de tare. Si sentimentul de vinovatie ma coboara din ce in ce mai mult. Si, nu, nu vreau sa trezesc compasiunea nimanui, nici mila, sa impresionez pe cineva. Nici pomeneala de asa ceva! Simt doar ca ma sting si imi doresc asta cu atata ardoare incat ma sperii de cinismul de care dau dovada in clipa in care scriu aceste randuri. Exista oameni care ma iubesc si pe care ii ranesc cat de mult pot. Tot ce imi doresc e sa fiu uitata.... si nu imi explic DE CE!