Acea liniste atat de familiara cand florile de salcam evadau spre necunoscut. Le priveam cu mirare si-mi doream sa fiu si eu ca ele : sa zbor departe de acel loc plin de beton si oameni tristi.  Si eu eram de-a lor, insa spre deosebire de ei, eram trista pentru ca eram diferita, iar ei nu intelegeau. Ma simteam captiva intre chipuri banale si inexpresive. Ma afundam in desenarea unor linii al caror sens doar eu il cunosteam. Trasam drumuri imaginare care duceau spre lumina. Le parcurgeam zi de zi cu ochii inchisi si bucuria nu intarzia sa apara pentru ca invingeam si ajungeam acolo unde ei nici macar nu indrazneau sa viseze.

Acel sentiment care imi apartine si acum. Egoismul de a apartine unui om. Artist, motociclist, actor, chitarist, fotograf, programator, agent de asigurari (wtf! hell no), fotbalist, paznic, pugilist, patinator, ciclist.... Ma plictisesc repede de oameni. Senzatia este mutuala. La naiba! 

Este o rutina sa-i inlatur pe cei care-mi bat la usa. Povesteam mai sus despre o liniste intima. Nici macar ea nu ma mai incearca. Este doar cautare. O cautare a unui nimic. Zilele trec si ploaia nu se mai termina si nici macar nu-mi doresc o umbrela care sa ma apere de picaturi. Nici macar un om al ploii care sa ma intimideze cu privirea verde. Daramite..... 

Ciudat. Extrem de straniu. Cuvinte aruncate la intamplare in acest jurnal virtual. Pana la urma, nebunii sunt printre noi. Noi suntem. Nu exista bunatate. Doar minciuna unei lumi mai bune pe care nici nu suntem capabili sa o construim. Pacat...