Aceeasi inima carpita, trei ani mai tarziu, iese din carapace in noiembrie. In luna cea mai curata a anului. Si-au batut joc de noi cei care au inventat masurile de timp. Ele nu comprima nici macar un sfert din notiunea pe care o avem construita in minte. Acelasi suflet cusut cu ata de trecut isi bate rasuflarile in casuta in care iarasi nu se mai intampla nimic, Acorduri de chitara asemanatoare ii mai rasuna din cel mai indepartat colt, dar nu mai trezesc nici pe departe aceeasi intensitate cu care traia in urma cu trei toamne. Au cazut frunze, picaturi, lacrimi si zambete intre noi, insa acel sentiment unic nu s-a stins pe deplin. Nici nu ar avea cum. Oricat s-ar minti dulce ca nu mai exista nimic in ea, acele senzatii sugrumate se strecoara. Si incepe...

Si nu se mai sfarseste. Se obstineaza sa-si aminteasca minciunile si atingerile infometate de el. Care el ? Cine este el ? Dar ea ? Niste fantome care s-au sincronizat pentru cateva masuri iluzorii de timp intre cateva acorduri de chitara. Totusi... nu mai doare.