Acasa...

Mi-ar plăcea sa renunț la a-mi striga dorul. Am găsit oameni într-un oraș în care mi s-a repetat la nesfârșit ca ei nu exista. Mi s-a spus ca sunt prea idealista dacă voi avea încredere în ei. Dar n-am ascultat. Am ales sa ii vad asa cum nu-i vede nimeni. Si nici nu i-ar fi văzut.

Diminețile le încep smulgându-le zâmbete. Cafeaua este mai buna când o împart cu cineva. De cele mai mult ori, cu o fata cu ochii verzi si povesti din alta lume. Țigara iarăși îmi  place când e de la ea. Parca-mi dăruiește fărâme din ea si astfel strigatul meu de absenta se diminuează. 

Mi-ar plăcea sa uit. Maini. Oameni. Umbre. Priviri.... 

Mi-ar plăcea acasa sa deveniți voi.