In momentele in care ma astept mai putin, te intorci in mine si ma inveti iarasi sa respir. Sa inspir verdele viu pe care-l emani si sa expir negrul pe care mi l-am sadit voit in suflet. Povestim in fata unor pahare de vin la ore tarzii despre framantarile pierdute in cautarea senzatiei de inceput pe care ne-am tatuat-o pe piele in acel debut de pacat.
"Visez prea mult?", te-am intrebat cu ochii inocenti incercand sa patrund dincolo de duritatea si impasibilitatea pe care ti le-ai imprimat pe chip.
"Visez prea mult?", te-am intrebat cu ochii inocenti incercand sa patrund dincolo de duritatea si impasibilitatea pe care ti le-ai imprimat pe chip.
"Visele ne tin in viata, sunt cele mai importante..."
"Dar sufletul?"
"Sufletul? El.... creeaza visele.... culorile... povestile... dincolo de aceste doua pahare de vin si de pasiunea pe care o punem in atingeri, sufletul iti tradeaza sentimentele pe care vrei sa le ascunzi, sa le negi cu prea multa inversunare, pe care si eu le-am ucis, de altfel...Ma poti invinui?"
Refuz sa ma mai gandesc pentru mai tarziu. Imi amintesc ca mi-ai strans mana cand acordurile unor chitari incercau sa ne trezeasca din reverie, iar acest gest spune mai mult decat orice....
