Ca si cum mi-ai spune povestile ploii in fiecare atingere care poposeste pe umerii mei. Candva cautam o umbrela care sa ma apere de ploaie, de picaturile de realitate pe care cerul le elibera vara. Astazi, oamenii ploii imi fura noptile albe pe care uneori mi le creez. Am trait doar cateva momente pe care nu le-as sterge nici cu soare, nici cu vin rosu, nici cu priviri de verde crud.

As vrea... sa mi amintesc de tine... Magie si atat...

Sometimes when you lose, you win...

Se intampla uneori sa cunosti in drumul tau oameni ce detin forta stranie de a te dezechilibra. Ajungi sa tanjesti dupa linistea pe care ti-ai creat-o cu greu si nu poti decat sa te resemnezi si sa le permiti acelor oameni sa te imbratiseze. Sa-ti alunge din demoni si sa-ti redea sentimentele pe care le-ai pierdut in urma cu ceva vreme. 

Traiesti momente in care anumite persoane fug din viata ta fara motive prea credibile. Si te intrebi de ce. Poate ca este necesar sa le cedeze locul lor altor oameni cu care te vei simti bine. Dar... golul pe care ei il lasa nu se umple cu nimic. Amintirile pe care le creezi cu acele priviri noi, nu pot inlocui starile, povestile comune... nimic. 

Cateodata trebuie sa let them go doar pentru a le permite altor suflete sa rezoneze cu al tau. Trec prin niste ganduri ciudate, invat sa respir un alt aer decat cel obisnuit pentru simplul motiv ca nu mai stiu sa pasesc... 

As vrea sa nu se sfarseasca prezentul meu, insa poate e timpul ca viitorul sa se construiasca pe spatele lui...

"Obișnuiam sa cred ca distanțarea se produce doar la nivel fizic. Acele momente in care atingerile de demult sunt înlocuite de mângâieri străine, iar amprentele care odată iti povesteau clipe, astăzi devin...nimic. Praf si pulbere. Crâmpeie dintr-o viata de care nu esti totalmente convins/a ca ai trait-o.
  Îndepărtarea fizica nu doare atât de tare pe cat simțeam la un moment dat. In esența, oamenii sunt făcuți pentru a-i abandona pe ceilalți. Din motive credibile sau nu. Prea putin conteaza. De vreme ce dispar, înseamna ca nu aveau ce cauta de la bun inceput intr-un anumit spatiu sau timp. Cu alte cuvinte, persoanele nepotrivite in locurile nepotrivite. 
Insa cel mai greu se resimt legăturile sufletești care se rup. Inimi care se înțelegeau din priviri. Maini care se regăseau in mulțime atât de ușor. Cuvinte ce nu aveau nevoie sa fie rostite. Mi-e dor de cei/cele cu care am rezonat in trecut. Ne-am pierdut, unii de altii, mult prea repede. 
Distanțarea nu se produce doar la nivel fizic. Ea e...DEFINITIVA!"

9 decembrie 2010

Apropierea de o alta ființă umana implica extrem de multe obstacole. Monstrul ce sălășluiește in fiecare este hidos si pervers. El nu cunoaște nicio limita....

Himere

Cunosc femei cu ochii verzi ce pășesc ireal pe străzi,

pe care niciun bărbat cu sufletul negru nu le-a iubit.

Nimfe cu privirea cruda, 

ce-si plâng uneori sufletele de ceara călcate-n picioare 

de oamenii altor lumi. 

Ele asculta câteodată acorduri de chitara violente 

și clape de pian lovindu-se mut 

de degetele oamenilor fără chip

Fapturi oarbe care rătăcesc pe drumurile unui oraș ce miroase a mare

și-și îneacă tinerețea-n fum de țigară ieftin

deși nimeni nu le vede.

Oameni care trăiesc în fiecare dintre noi

si mor cu fiecare zi,

Uitând ca trecutul se stinge 

prin femeile cu privirea verde...cruda.

Ca si cum ideea unei clipe a încremenit în tine. Dar și în mine. Poate chiar în noi. Cine poate ști cu exactitate ce s-a petrecut în acel moment? Este doar un minut. Sau mai multe. In care noi am simțit. Chiar am avut senzația ca trăim. Doar respiram și ne atingem. Deloc tandru. Sălbatic. Primordial. Ca atunci când ne-am invadat trupurile. Fara sa ne gândim prea mult la consecințe sau la reacții. Ne doream doar sa simțim ca ne bate o inima în partea stânga a pieptului. In locul sânului care zvâcnea. Da! Am simțit amândoi. Când ne-am strigat pe nume : NORD si SUD. Doua puncte care niciodată nu se intersectează. Care se ignora unul pe celalalt.
Da, străine! Am simțit amândoi și ne-am speriat de acel sentiment atât de nelumesc. Ideea unei clipe indescriptibile. Am fost unul in celalalt. Am fost un întreg. Perfect. O singura data in existenta noastră banala simțim ca trăim. Ai vrea sa mai fii in preajma mea?

....

Nu se mai simte miros de coji de portocala sau de nuci măcinate. Nici măcar verdele-padure al bradului ornat cu atât de multe culori. In alți ani, Crăciunul era sinonim cu vocea tatălui meu care-mi spunea sa-ncepem sa împodobim bradul. Sau bunica care încerca sa ma tina departe de nucile pentru turte. Altădată casa se umplea de oameni care nu mai sunt printre noi. Si e amar gustul, extrem de amar si nu se îndulcește nici cu miere si nici cu zahar. 

O data ce un om dispare fizic din viata ta, socul pe care-l resimți este imens. Inițial este negarea, după furia, revolta, plânsetele si mai târziu, obișnuința. Cum se poate trai astfel? Cum sa nu mai ai cui sa-i spui "Tata" sau "Pasca". Un sentiment infinit de gol si regret mai ales. Pentru cuvintele pe care ai fi putut sa le fi spus diferit. Pentru lucrurile pe care le puteai face altfel. 

Anul trecut, pe aceasta vreme ma pregăteam sa ma duc acasă. Astăzi... conștientizez ca anumite persoane n-au apucat sa ma vadă... la 25 de ani.

Review.....

Obișnuiam și încă mai obișnuiesc sa traiesc în trecut. Sa tânjesc după clipe în care m-am mințit ca sunt fericita crezând astfel ca momentele respective nu se pierd în negura timpului și ca le pot retrăi pe reapeat. Am avut un an ciudat. Cu iubire și tristețe la cote maxime. Nu-mi amintesc sa-mi fi făcut prea multe planuri la sfârșitul lui 2010. Poate doar idei ale unor posibile reușite. Iarăși mi s-au făcut extrem de multe fotografii, am învățat sa joc teatru pe scena, dar nu și în viata reala. M-am apropiat de oameni frumoși și am cunoscut alții la fel de frumoși. Am pierdut persoane dragi, printre care tatăl meu și fosta colega de banca din liceu (în cazul ei am pierdut doar prietenia, în cel al tatălui meu, l-am pierdut fizic). 

Am ras, am iubit, m-am revoltat, am plâns de-am zis ca voi rămâne fără ochi. Am înregistrat o poezie de Nichita pentru o Șezătoare virtuala, am apărut de șapte ori pe scena, am îmbrățișat marea și-am lăsat-o sa plece. 

Am revăzut multi oameni dragi și am încercat sa le fiu aproape asa cum am știut mai bine. Am cantat de curând la karaoke "Total eclipse of the heart" in amintirea vremurilor bune de la Webhelp. Am scris în acest spațiu asa cum n-am mai făcut-o demult.. Te-am uitat si mi-am adus aminte de tine în cele mai nepotrivite fărâme de timp.

In acest an, am învățat ca nimic nu se distruge și ca totul se transforma în ceva mai bun. Și-am mai învățat ca oamenii se schimba...

As vrea sa nu mai pierd oameni in 2012...

Ineptii...

Sa nu te intrebi in nicio clipa de ce iubesc privirea ta blanda. Nici eu n-am aflat pana acum. Stiu doar ca mi-a fost dor de ea. Si nu doar de ea, ci si de starea pe care mi-o provoaca. Ca si cum nimeni n-ar mai exista in preajma noastra. Insa tu ai uitat sa ma mai vezi. Te-ai obstinat sa ma ucizi din trecutul tau. De fapt, noi nu am avut nimic. Au fost doar sincronizari in care ne-am impartit atingeri si zambete. Dar si cuvinte. Unele lipsite de sens. Pentru amandoi. Niciodata n-am vorbit aceeasi limba. Doar ne-am mintit ca ne intelegem. Ca e de ajuns sa ne cunoastem cutele pielii si caldura trupurilor.

In schimb, liniile din maini si alunitele ne-au fost gemene. S-au intalnit pe acea cale care se pierde in mare...marea prapastie ce ne desparte atat de crud. Sau poate... atat de real. Povestile nu vor fi nicicand sinonime cu realitatea. Doar cu fantezia unui om fara inima. Nici macar n-am existat. Ne-am materializat accidental si ne-am ucis unul pe celalalt cu fervoare. Sangele curgea siroaie si se prelingea pe siluetele noastre mincinoase.

Sa nu te intrebi de ce mi-e dor. Si mai ales... de cine.

Gol. Ca și cum toată lumina s-ar fi șters o data cu distanțarea ta. Noiembrie se sfârșește atât de straniu. De parca, visele devin, pentru câteva clipe, reale, tangibile. Se materializează  detaliile: mâinile ni se apropie pentru foarte puține secunde, atât cat sa-și amintească îngemănarea fiecărei amprente. Pielea ni se mulează, pe trupurile care se mint, zi de zi, ca încă mai pot simți. Insa uita ca tristețea unei minciuni este mult mai puternica ca frenezia lor de a-și rescrie diferit diminețile.

Absent. Pași care nu ma mai poarta spre tine, ci spre nicăieri. Totuși, străzile pe care nimeni nu le cunoaște, în afara de noi, ne-au trasat o cale comuna. Greșeala m-a trezit. De parca, m-am lovit de un zid mai înalt ca tine. Dar... Inca atavic.

Moto: “Je ne sais pas encore où abandonner mes pas, où suivre mes souvenirs, où chercher moi-même. Il est vraiment triste de voir comme on se perd à cause des mots, des personnes qui quittent ta vie, des rêves qui s’acharnent à ne pas vivre…”

Farama de liniste. Eram atat de aproape de ea si nu credeam. De ceva vreme imi refuzasem orice inceput, alungasem imbratisarile desi le iubeam, ascunsesem amintirile si atunci am decis sa-mi caut echilibrul si sa raman in preajma ta. Sa devin zambetul dinaintea rasaritului. Sa-ti pastrez privirea de copil inocent si neincrezator in fata altei mangaieri decat cea pe care o cunostea si deseori o simtea. Sa nu-ti pierd bogatia sufleteasca. Sa topesc cu timpul ghetarul ce ti-a inlocuit sentimentele. Sa-ti numar bataiile inimii. Sa te cunosc. Sa te recunosc. Sa te regasesc.

Clipa de tacere. Linistea renuntase la mine. Pe undeva m-am ratacit. Nici in acest moment nu stiu unde anume. Am gresit drumul si crezand ca nu-ti vei da seama am continuat cu aceiasi pasi spre tine. Imi era dor de mine si aveam impresia ca prin tine voi reusi sa ma regasesc. Dar…. Atat de multi « dar » si atat de putine certitudini…

Iarta-mi mainile daca au uitat si au incetat sa te mai caute.

Trăiesc, clipa de clipa, reminiscențele unui noiembrie care-mi lipsește. Azi, mai mult ca oricând. Te vei întreba despre cine mai scriu. Despre mine și atât. Poate și despre tine, însă tu nu-mi cunoști limba. Deși cuvintele sunt aceleași, ele nu reprezinta decât sunete pentru tine. Nu vei afla niciodată ce simt... sau ce-am simțit, nici eu nu mai știu. Nu ma întristează povestea care n-a existat intre noi, numai ca în anumite momente...   inima-mi pulsează atât de rapid pe străzile necunoscute celorlalți. De ce ar fi ei interesați? Chipuri ce transmit altceva... 

Respir, minut cu minut, un aer.... greoi. Aroma de neliniște, de cafea cu lapte, mere coapte și scorțișoara. Noiembrie... ultima suflare a toamnei... Noi, eu si tu... nu existam nici măcar în fantezie.

Tarziu... spre inceput de noiembrie..

Ma doare de fiecare data când privirea ta îmi spune ca n-ai vrea sa te afli în apropierea mea. De fapt, cred ca ne-am mințit prea multa vreme. Și-mi pare atât de rău ca n-am știut să-ți arat drumul spre mine. Tu iți cautai calea și ai găsit în mine o poveste pe care n-ai vrut sa o simți. Ai ales doar sa te reverși în mine. Să-ți lași amprentele pe umeri, pe piele, pe fiecare centimetru de carne obosita de prea mult tine.

Ia-mi mâna stângă  

răstignește-o lângă clipe
lângă timp
lângă tine...
Ia-mi umbra
şi poart-o
pe braţe de fum
prin cratere de vise
prin ploi de... tristeţe
Ia-mi mâna dreaptă
smulge-o din trup
arde-i oasele...
Ia-mi lacrima
sparge-o în mii de cristale.
Îngenunchez în fața ta...
greșesc, nu?
Cuvintele vor cădea de pe cruce... 

 

M-am hotărât sa uit Sa risipesc din fărâmele trecutului pe care, la un moment dat, l-am împărțit. Este atât de simplu sa te eliberezi. De oameni, de locuri, de imagini, de tot ce implica poveste. Astăzi zâmbesc. Cu toate ca as vrea sa-mi strig uneori dezamăgirea. Nu doar sentimente care te macină, stari care te trimit in infern si te ridica undeva sus.
M-am hotărât sa șterg. Umbrele. Pașii. Fășiile de liniște pe care doar câteodată le trasez... Dar priviri solitare și... rânduri...

"Știai ca oamenii singuri dorm dezbrăcați ? "
Își închid pleoapele grele de prea multa lumina,
Întrebându-se dacă vor mai privi aceleași chipuri fără expresie.
Oamenii solitari nu cunosc literele din frazele pe care le aud zi de zi,
Știu doar ca sunt datori cu o poveste,
Una în care pășesc spre întuneric desculți de cuvinte și brate...