Pages

22 May 2018

Intr-o dimineata de 17


Se strang in palmele mele bucati de tramvaie
ce intarzie si-si lasa barbatii
suspendati in refugii ruginite.
O curva intelectuala isi scuipa gandurile in coltul de vest al vagonului.
Barbatii se spanzura cand afla ca n-au fost primii.
De parca intaietatea le vomita linistea in ureche.
Curva mesteca guma cu gust de pepene.
Isi scuipa viata in vagon.
Barbatii se invinetesc, iar ea se sprijina pe rand de trupurile lor inerte.
Ea nu se rusineaza.
Spune ca ii iubeste pe fiecare in parte.
Ma uit la cadavrele din vagon si-mi amintesc un vis.
Urlu.
Curva ma ia in brate si ma trage in poala ei.
Curva-mi bolboroseste sau ma descanta.
Ma sufoc.
Curva ma stranguleaza.
Ea isi vomita ficatul in trenul ce ne duce in fata blocului unde a murit tata.
Tata a murit intr-o dimineata de iunie, 17.
Nu i-am mai auzit vocea de doua mii cinci sute cinzeci si cinci de zile.
Am acasa un pick-up ruginit.
El m-adus acasa in Bucuresti.
Nu-mi amintesc vocea lui.
Inchid ochii si-mi vin secventele blocate cu el.
Nu-mi amintesc vocea lui si carnea ma doare.
Tata putrezeste dintr-o dimineata de iunie, 17.
Ne-am dus de mult in gara si am cules amandoi maci.
Tata tace in mintea mea.
Tata tace in mintea mea si eu nu stiu sa-i dau glasul inapoi.
"Semeni cu taica-tu! Esti defecta!"
Seman cu tata si sunt defecta.
Tata a murit intr-o dimineata de iunie, 17.
Mama m-a dat afara intr-o dimineata de 17.
Tata nu a murit de ziua mea.
Tata tace in capul meu si nu stiu sa-i dau glasul inapoi.
Vocea mamei imi mananca oasele in fiecare dimineata de iunie cand tata moare.
Tata moare in fiecare dimineata de sapte ani.
Tata tace si eu nu stiu sa ii dau glas.
Seman cu el. Sunt defecta.
Seman cu el si voi tacea si eu curand
Tata a murit intr-o dimineata de 17 cand mi-am vomitat sufletul.
Tata putrezeste si eu nu.
Curva isi scuipa viata in vagon.

20 February 2018

Remembering that state of mind: Unde se pierde timpul? Ratacesc in el si incerc sa redesenez clipe care mi-au apartinut. Sau am crezut sunt ale mele. Ale tale, niciodata ale noastre. Oare de ce egoismul ne defineste cu fiecare zi pe care o lasam sa plece? As vrea sa ma dezbrac de egoism intr-o noapte de noiembrie. In orele pe care niciunul dintre noi nu le recunoaste, in care... Et je tente de.... Astazi... Unchain my heart, slowly... let me go, little by little. Not too fast, not too slow. Because I'm the only one who knows and you're the only one pretending not knowing.
Cand iubesti in tacere inveti limbajul sentimentului mut. Te cauti de resurse pentru a nu te expune. Pentru a nu te da de gol in fata celuilalt. Se spune ca dragostea adevarata se petrece abia cand nu te mai iubesti pe tine insuti in celalalt. Pentru ca el/ea nu-ti cunoaste limba. Sau poate nu are suficienta maturitate in vene pentru a primi. Cand iubesti in tacere iti cosi buzele. Gura iti sangereaza, dar taci. Nu scoti niciun cuvant de dragul persoanei respective. Dar stai! Iubirea adevarata nu doare. Iubirea adevarata bucura, desi nu e reciproca. Poate asta-i farmecul: sa iubesti pe tacute pana te dai de gol...

18 December 2017



Am apartinut unui corp imaginar intr-o camera unde cearsafurile miroseau a acasa. Unul pe care l-am crezut cert. Unul in care m-am pierdut de nenumarate ori si am zambit ca si cum inceputul de lume s-ar fi intamplat numai acolo. Acolo unde lumina a capatat nuante visinii. Unde cuvintele s-au prins in hora si nu au lasat niciun alt sunet sa se produca. Unde s-a cascat de decembrie. Unde am ras si am respirat linistea. Se spune ca ea apare atunci cand degetele se recunosc. Isi incep dansul perfect si nu se mai opresc din povestit. Dor, pierzanie, inocenta, zambet.  Am privit cu ochi de copil vesel. Poate mult prea vesel pentru o reverie. Am privit cu teama si curiozitate in acelasi timp. Mi-am lasat degetele sa caute ceea ce nu gasit nicaieri. Si au gasit carne. S-au intrebat intre ele:  « Carne, ma primesti inapoi acasa ? » Dar ea nu le-a primit. Le-a oprit si le-a lasat sa pipaie imagini si nuante de lumina tacuta. 

7 March 2017

Uneori te întorci in mine. De fapt, durerea încearcă sa revina acolo. In acele momente, ma ghemuiesc in pat si imi simt organele interne cum fac ping-pong cu ea. Cine ar fi crezut ca ea va disparea? Deunazi, am lasat orasul sa mearga prin interior. Privirea mi-a fugit la cuvantul "lost". Fusese scris cu negru pe un perete de bloc. Caracterele negre si apasate pentru a intelege, fie si pentru cateva clipe, ca m-am ratacit in propria-mi furtuna. Ii povesteam unei prietene ca nu-mi folosesc plamanii la capacitatea lor maxima. Ii simt pe jumatate. Ca si cum aerul intreg n-ar mai incape acolo inauntru.

7 May 2016

Am iubit durerea. Si ea pe mine. A existat intre noi o reciprocitate cum rar intalnesti. De curand, am renuntat la ea. Sau am renuntat noi intre noi. La noi insene. Inca nu am aflat despre ce a fost vorba. Sau nu voi sti.
Spuneam mai devreme ca am abandonat acel sentiment dulce-amarui. La senzatia in sine pe care mi-o provocau oamenii. La vinovatie. La negru.
Am lasat lumina sa ma imbratiseze. Ca si cum as fi fost un nou-nascut. Pentru ca, intre noi fie vorba, aproape trezeci de ani am trait o viata care nu mi-a apartinut. Am scris despre o durere care mi-a fost transmisa fara voia mea. Iar ce poate fi mai linistitor decat prima respiratie de dupa furtuna? Ce te poate face sa zambesti mai mult decat momentul trezirii?
Clipa in care deschizi ochii dupa ce i-ai avut lipiti cu mii de straturi de adeziv?
Povesteam mai sus ca am renuntat la durere si la o viata care masurata in ani se traduce printr-o jumatate din cat ne e dat sa respiram in acest cadru.
Infiorator! Acesti aproape treizeci de ani devin sinonimi cu un blocaj.
Dar ii multumesc durerii totusi. Fara ea, nu as fi putut sa iubesc si sa va iubesc.
In lipsa ei, acest blog ar fi murit. Fara ea...eu nu as mai fi ajuns aici.
Din toata inima unui nou-nascut, iti multumesc Mara!

20 April 2016

Iti scrii vanataile pe colturile sufletului meu. Stii ca te-am blocat inauntru? De teama sa nu ma mai pierd. Sau sa nu te mai pierd. Nici eu nu-mi mai cunosc motivele. Daramite tu. De aproape o suta douzeci de zile imi aprind tigarile cu o bricheta care are un zar inserat in plastic. Atunci cand ma uit la ea, ma intorc la momentul in care mi-ai daruit-o. Stii ca aceasta bricheta e singurul lucru pe care il mai detin in forma materiala de la tine? Straniu cum ma leg de oameni datorita obiectelor. Candva mi-ai zis ca iti doresti ca vorbele noastre sa devina realitate. Si stiu ca la acel moment nu te temeai sa te deschizi. Nu cu trupul, ci cu sufletul. Te-am avut gol de atatea ori in fata mea, insa iti aveai sufletul zidit... ascuns sub nenumarate invelisuri... ti-am spus azi-noapte ca te iubesc. De fapt, ma iubesc pe mine prin tine. Am obosit, dragule... sunt putin franta... obosita sa bat drumuri spre suflete ranite. Dragostea nu ar trebui sa se transforme intr-o lupta. Pentru ca ea se simte din cap pana in picioare. Din corp pana in inima. As vrea sa intelegi ca n-am talent. Nici la desen. Nici la cuvinte. Nici la oameni. Nici la suflete. Mai ales la al meu... ne revedem dezbracati de traume, DA? In viata asta, nu urmatoarea, da?

14 March 2016

M-ai privit de parcă m-ai fi stiut pe dinăuntru. Fără să-mi fi dezvelit sufletul. Fără sa fi rupt fâșii din el. Fără sa-mi fi vorbit. Si ai continuat sa-mi strângi pielea cu ochii, sa-mi patrunzi acolo unde doare dulce. Ca si cum nelumescul te-ar fi imbratisat doar pentru a ajunge la mine. Ce-i cu foamea asta de necunoscut din mine ? Cum se oprește înainte sa-mi intre vene si sa înceapă sa-mi curga nesat din nord pana in sud ? Cum ma traduci? Cum sa te traduc? Hai, ia-ma din realitate. Rupe-ma de tot ce cunosc. Lasa-ti culorile sa se ascunda in mine. Pe ale mele le-ai prins deja in hora. Si nu... Nu mi-e teama de ... Mine.

25 February 2016

Am strâns ochii de teama ca am halucinații. Mi se întâmplă destul de des sa-mi las imaginația liberă si eu sa mă pierd o dată cu ea. Nu știam daca trăim in realitate sau daca ma copleșise o himeră. Am refuzat sa-mi ciupesc pielea pentru ca nu voiam sa mai adaug o altă vanataie la colecția pe care o aveam deja. Mi-am lipit pleoapele si mi-am rostit liniste in gand. Însă zgomotul masinilor devenise treptat mult prea puternic in comparatie cu puterea mea de concentrare de la acel moment. Am întins mâinile si am simțit o masă dura. Cumva un corp. Am început sa vad cu degetele încet, desenând forma trupului. As fi vrut sa fi fost doar un mulaj, nu era ca si cum as fi avut o astfel de putere. Urcând spre umeri, am recunoscut alunițele proeminente din acea zona. Am știut chiar atunci ca ma apropii de adevăr. Sau nu... Teama crestea pe măsură ce inaintam in descoperire. Daca te-ai fi sfărâmat ? Sau daca in stângăcia mea te as fi îndepărtat? M-am obstinat sa nu-mi deschid ochii. Sa te recunosc oarba fiind de lumină. Să-i permit întunericului sa te contureze.
Am urcat timid spre chip si ti-am simtit barba. Ma infioram in primele zile pentru ca nu cunosteam senzația. Sa nu crezi ca tremuram. Poate putin din cauza emotiei sau a fricii. Nici eu nu mai stiam, darămite tu.
Am deschis ochii. Întuneric si pustiu...

20 January 2016

Mi-ai stins setea de carne cand ma asteptam mai putin. Si mi-ai arătat ca încă se mai poate sa te trezești aproape de un suflet cald. Unul ca al tau. Silențios, bun, ireal de frumos. M-am îndrăgostit iarăși. Si de data asta e pe bune. Pentru ca m-ai făcut a ta de nenumărate ori. Si m-am pierdut in tine. M-am lăsat purtata in harta corpului tau. Mi-ai descoperit fărâmă cu fărâmă, inima cârpită. A început sa bata din nou asa cum nu a mai făcut-o de ceva timp. Si te-am primit in mine crezând ca te voi vindeca. Însă, vezi tu... M-am îmbolnăvit eu. De tine. De mirosul pielii tale. M-ai sufocat cu aromă de acasă. Sa fi fost încă o data doar in mintea mea? Sa mă fi pripit pentru a nu stiu cata oara? Cum se traduce o întâmplare ca asta pe limba inimilor cârpite? Cum se uita? Cum? Cum?
In ce fel te transformi dupa potop? Amintește-mi sa nu mi mai aduc aminte de culoarea mâinilor tale. Si nici de mirosul tau
Am mintit. Si nu mai stiu... Adevărul...

17 January 2016

Ninge cu fulgi imensi si pufosi. Se așează peste noi si peste sufletele noastre. In speranta ca se vor stinge incendiile care le consumă. Care le sfărâmă continuările de carne si piele. Ca si cum nu am mai sti o alta limba decât pe cea a zăpezilor de altădată. Noi ne-am cunoscut intr-o iarnă infamă si ne-am umblat unul in celălalt cand ne așteptam mai putin. Ne-am învățat numele mult prea târziu. Atunci cand ne-am trezit cu o lumina vișinie pe chipuri. Acolo unde am schimbat suferința pe o monedă de plăcere. Acolo unde cântă un vinil despre sirop si miere. Despre banii pe care nu ar trebui sa ii atunci pe trupuri lipsite de greutate. Despre simpla atingere ce poate vindeca. Cârpește-mi sufletul cu litere mincinoase. Stii ca eu miros a tine? Încă am gustul tau pe umeri si pe inimă. Tu... Nu...

9 December 2015


Voiam sa vad daca mai stii 
Cum respiratiile se intampla,
La trei batai Sud de usa. 
N-ai inteles cum coboara degetele
Pe umerii goi ai minciunii ? 
Voiam sa cred ca tacand
Imi povestesti o ultima rasuflare de toamna, 
Dar.... 
Am cazut pe marginea orei de vara. 
S-a petrecut o bucata de minune. 
Atunci.
Cand.... Eu nu cunosteam gustul tau, 
Iar tu.... Te deschideai unei fapturi...
Unei farame de fiinte ce nu stia
Sensul gingiilor sangerande. 
Gandul ca te sufoci ... 
Se sperie de miracolul de a ... 
Sfarama frantura de ... Ghemuire in forma de fetus. 
Desparte peretele de ieri 
De tarfa amintire de....
Maine!

7 December 2015

Nesincronizarea se intampla, de cele mai multe ori, atunci cand te opresti din fuga. Si ridici privirea. Si vezi. Il/O vezi. Iti penetreaza zidul cu grija ridicat. Te transforma. Te bantuie noaptea. Te trezesti ca iti proiectezi imaginea lui/ei in minte de foarte multe ori pe zi. 

Avem nevoie sa ne cream povesti. Sa adoram felul in care o anumita persoana isi musca buza sau isi lasa un zâmbet strengar in coltul gurii. Avem nevoie sa intelegem cum oamenii se intampla in viata noastra. Sau cum aleg sa se petreaca. Cum ni se face pielea gaina doar auzindu-le vocea. Sau cum mirosul pielii e aproape. Cum miroase a aproape. Sau a acasa. Dar un acasa iluzoriu. 
Avem nevoie sa trăim povestile pe care ni le cream. Poate doar asa vom constientiza ca doua alunite paralele nu se vor cunoaste niciodata. But then again... Who knows ?

Daca te uit sau ma uit... aminteste-mi ....

https://www.youtube.com/watch?v=5ZDsCJ4rGD4