Pages

22 August 2014

Se petrec in mine oameni pe care nu vreau sa-i ucid. Si se intampla atat de neasteptat si de urat incat mi se pare ca nu e decat un vis urat din care ma voi trezi cat mai curand. Insa nu este asa. Atmosfera se ingreuneaza din ce in ce mai tare si aerul devine tot mai irespirabil. Si nu stiu daca eu sunt cea care ar trebui sa fie invinovatita. Cumva am obosit sa ma invinovatesc si a venit vremea sa ma menjez. Si poate sa ma iubesc pe mine mai mult si mai putin pe ceilalti. Pentru ca nu mai vreau. Si pentru ca e de ajuns....

11 August 2014

Uneori trebuie sa te opresti din furtuna pentru ca linistea sa se aseze in tine. Sa-ti temperezi respiratia si sa incerci sa nu te mai certi. Sa fii mai bland/a cu tine. Sa nu te mai invinovatesti. Sa iei lucrurile asa cum sunt...sau cum nu sunt. Deunazi, te-ai strecurat in visul meu si.... era atat de real totul incat nu-mi mai doream sa ma trezesc. Sa raman sedata cu imaginea ta si sa nu ma mai opresc din a ma bucura de tine. Doar astfel te mai pot vedea si te mai pot atinge. In rest, proiectia ta a trecut de ceva vreme la stadiul de fum. Nu cunosc culoarea tarzie a uitarii pentru ca tu nu esti usor de uitat. Esti zidit in mine insami precum Manole a zidit-o pe Ana. Niste pereti atat de grosi incat nici cuprinzandu-i cu ambele maini nu-i pot ajunge. Cumva ai sadit in fiinta mea un copac ce nu moare in niciun fel. Care oricat de mult l-as ascunde de apa si lumina continua sa creasca, sa-si intinda ramurile in mine, in vene, in artere, in.... suflet. Asta sa fie realitatea pe care aleg sa o traiesc ? Sau doar e o pseudorealitate ?
Dar tu? Oare tu iti mai amintesti din cand in cand de mine ? As vrea sa cred ca da. Ca n-am fost doar un instrument.... ca am miscat ceva din tine... As vrea sa cred ca.... Dar nu-i asa, nu ?
N-am trezit nimic in tine.... Dar tu ai trezit prea multe si ma devorezi in continuare... Oare pana cand ?

5 August 2014

Randuri pentru oameni de departe...

As repeta povestea pe care am sadit-o intr-o noapte de mai. As retrai-o la nesfarsit pentru ca tu mi-ai amintit ce inseamna sa contezi pentru celalalt. Si-i atat de straniu acum cand stiu ca pana si despre tine trebuie sa vorbesc la trecut. Nu stiu sa compun verbele la perfect compus. Refuz sa fac asta. Si gustul e amar , iar aerul se risipeste in urma ta. Deunazi, ai prins iarasi glas si am simtit ca se frange in mine tot ce am construit. Zid cu zid se darama cetatea pe care mi-am ridicat-o tocmai pentru a nu mai suferi. Pentru ca sunt mult prea fragila pentru a mai trece iar prin iad. Unii oameni nu inteleg de ce reactionez astfel si nici nu am nevoie sa stiu ca mutualizeaza cu mine. Pentru ca doar noi doi stim care a fost subiectul si predicatul din propozitie. Stiu c-ai simtit la fel ca mine. Ca te-ai bucurat la fel de mult si ca ai tremurat in acelasi timp cu mine. Pentru ca noi am fost un intreg.... care s-a sfaramat pentru ca tu ai ales. De ce doare? De ce nu se opreste lava asta de durere care curge in mine? Ma mint repetandu-mi in fiecare zi ca mi se pare. Doar ca.... Mi-a soptit un prieten in urma cu cateva nopti, cand plansa fiind de-abia imi mai puteam tine capul drept. Mi-a zis : Ai atata viata si lumina in tine incat ai uitat.... asa sa fie? De ce chiar tu? De ce....

1 August 2014

 
Ieri a fost o zi minunata pentru ca datorita unui bun prieten, Andrei, am vazut materializandu-se o suma din textele pe care le puteti citi pe blog atunci cand va rupeti din timpul vostru. Sunt foarte multi cei carora imi doresc sa le multumesc pentru aceasta realizare. Am constientizat ca daca nu as fi suferit atat de mult, daca nu as fi trecut prin chinurile prin care nu am trecut, nimic nu s-ar... fi infaptuit. Astazi stiu ca toate lucrurile se petrec la timpul lor si ca nu degeaba nimic nu e intamplator. Nu putine au fost momentele in care am incercat sa renunt la a mai scrie pentru ca simteam ca ard de fiecare data cand ieseau din mine urmele pe care mi le-au lasat oamenii care la un moment dat mi-au rasarit in cale.
Adriana Raluca se numara printre cei care au avut incredere in mine si m-au incurajat sa nu renunt. Angela Ribinciuc este cea care m-a descoperit si m-a ajutat sa prind incredere in mine cu fiecare rand pulblicat in ziarul cu care am colaborat timp de sapte ani. Andreea Mse iarasi m-a sustinut in clipele in care imi era greu sa mai continui. Radu Cartianu mi-a repetat timp de un an sa nu renunt pentru ca el crede in mine. Sonia Mihaela mi-a fost aproape iarasi atunci cand mi-a fost cel mai greu. Elena Sandu se numara printre primele persoane care m-au citit in ziar si pe hartie. Cristina Si Bogdan Ciupitu, sora mea, care practic a fost modelul meu de mica, Silvia Mihai, mama mea, care m-a pus in legatura cu Angela si de la care am preluat o buna parte din sensibilitate. Mihai Costache, proful meu de teatru, datorita caruia m-am redeschis..... Sunteti multi cei care m-ati ajutat si inspirat. Nu pot decat sa va multumesc. Si o fac in fiecare zi Si Williams Dominick Nzikou, iti multumesc si tie ca m-ai inspirat
Andrei Alexandru.

25 July 2014

Sunt lupte pe care le duc de prea multi ani cu mine insami. Batalii pe care le pierd sau le castig in fiecare zi. Uneori insa nu imi amintesc pentru ce lupt. Ieri am povestit depre tine si mi-am dat seama ca oricat de mult as afirma ca nu mai am sentimente pentru tine, ar fi in zadar. Pentru ca tu esti parte din mine si ai fost dintotdeauna. Mi te-ai tatuat pe suflet ca o taietura care oricat de mult s-ar vindeca, ramane incrustata pe umeri, pe genunchi, pe coapse, peste tot. Oare cum ar fi fost daca nu m-as fi intors in trecut ? Oare daca nu te-as fi reinviat de acolo de unde te-am ingropat, as mai fi suferit asa cum am facut-o ?

19 July 2014

Voi tine ochii cat mai inchisi si voi zambi in timp ce te distantezi de mine pentru ca tu nu pleci cu adevarat. Doar ma reobisnuiesti cu absenta ta fizica, cu vocea care nu-mi va mai spune pe nume, cu mana care nu-mi va mai atinge tamplele dimineata. Sunt cuvinte pe care mi le repetam in fiecare zi chiar de dinainte sa te cunosc. Pe atunci, incercam sa-mi imaginez cum ar fi daca ai disparea in situatia in care tu imi erai strain. Twisted, I know. 
Doar ca ai aparut cumva in drumul meu cand ma asteptam mai putin si ai avut grija sa nu mai pleci o perioada. Timp in care mi te-au tatuat pe piele sub forme inimaginabile si mi-ai scris o poveste pe care nu reusesc sa mi-o amintesc. Oare... ? Nici eu nu mai stiu cum si in ce fel. Zilele astea o febra ciudata m-a cuprins si am visat.... te-am visat asa cum ai fost la un moment dat in viata mea si am impresia ca de fapt aceea a fost realitatea care mi-as fi dorit sa se fi intamplat.... But then again.....
 

18 July 2014

“Nu există termeni de comparaţie între felul în care îmi zvâcnesc venele atunci când joc pe scenă şi cât de liniştit îmi curge sângele atunci când scriu.”

Energică, optimistă şi foarte tonică, aceste cuvinte o descriu în întregime pe Raluca Mihai, o tânără jurnalistă pasionată de teatru, poezie şi fotografie. Are o viaţă foarte activă, lucrează din plăcere şi îmbină utilul cu plăcutul. Consideră că într-o altă viaţă a locuit in Orient, fiind foarte atrasă de cultura arabă, de plajă şi de mare. Raluca poate fi ca o enigmă, însă după o discuţie amplă devine o prietenă apropiată. Stie să se apropie de oameni. Povestea ei a început în Galaţi, iar amintirile pe care le-a strans de-a lungul timpului sunt o reală plăcere pentru cei ce le ascultă.
 
Alexandru Anghel: Ai absolvit Facultatea de Litere, iar de unsprezece ani profesezi ca ziarist. Ce te-a determinat să îţi alegi această meserie?
 
Raluca Mihai: Aveam zece ani când am început să scriu, iar părinţii mei nu ştiau, însă mama mi-a găsit nişte gânduri pe care le notasem undeva. În Galaţi, era un ziar, „Viaţa Liberă”, unde in fiecare sâmbătă exista un spaţiu pentru o rubrică, „Tranzit în adolescenţă”, unde tinerii, sub diferite pseudonime îşi publicau apăsările. Mama mea a contactat-o pe persoana care se ocupa de acel capitol al publicaţiei, Angela Ribinciuc, şi a întrebat-o dacă ar putea să se uite pe textele mele, să vadă dacă am sau nu condei. Angela a fost de acord şi m-a lăsat să public în acea rubrică, iar timp de nouă luni am semnat proză şi poezie sub pseudonimul „Cobra”. Pe 14 februarie 2003, am publicat primul articol sub numele meu, iar de atunci am fost sigură că asta îmi doresc să fac toată viaţa. De fapt, presa mi s-a părut că se mulează cel mai bine felului meu de a fi. Cel mai mult imi place să fac interviuri, să descopăr oamenii.
 
A.A.: Una dintre activităţile tale este blogul pe care îţi expui gândurile şi poeziile. Ce te inspiră când compui versurile cu pricina şi când îţi exprimi unele dintre cele mai intime emoţii?
R.M.: În acelaşi ziar în care am început să public, pe lângă interviuri sau diferite rubrici, au
 apărut şi proze scurte, în genul celor de pe blog. Blogul s-a vrut a fi o continuare a acelor texte şi mi s-a părut un mod mai rapid de a-mi expune trăirile dat fiind faptul că lucrările din ziar apăreau doar o dată pe săptămână, pe când cele din mediul online erau doar la câteva clickuri distanţă. Cele mai bune scrieri ale mele au apărut în momente de suferinţă excesivă, clipe in care parcă eram drogată de un anumit sentiment, iar uneori le recitesc şi reajung în starea în care eram atunci când le-am scris, uneori fiindu-mi teamă să fac asta, nu vreau să retrăiesc acele momente foarte grele. Aveam perioade când scriam doar când eram tristă, însă mi-am dat seama că pot scrie şi atunci când sunt fericită, dar trebuie să mă concentrez suficient.
A.A.: Ce ar trebui să înţeleagă cititorii atunci când intră in contact cu pagina ta?
 
R.M.: Acea sumă de texte reprezintă de fapt amprentele pe care le-au lăsat asupra mea diferiţi oameni, iar cei care îşi rup din timpul lor pentru a mă citi nu trebuie să înţeleagă ceva, ci doar să simtă. De foarte multe ori, mi s-a spus că sunt persoane care se regăsesc în acele rânduri şi asta a fost unul dintre lucrurile care m-au motivat să continui să mă ocup de blog.
 
A.A.: Care au fost avantajele apariţiei acestor trăiri personale în mediul online? Dar dezavantajele?
 
R.M.: Am descoperit în urmă cu cinci sau şase ani că anumite persoane mi-au preluat povestirile şi le-au publicat pe alte site-uri, iar prin intermediul blogului am cunoscut mulţi oameni cu care am legat prietenii de durată, însă cel mai important lucru este că am ocazia să scriu şi să mă redescopăr în fiecare text pe care îl public. Singurul dezavantaj este acela că anumiţe persoane cu care nu mai vorbesc au posibilitatea să afle cum mai este vremea în sufletul meu şi nu este foarte plăcut să ştiu asta. Nu am mutat blogul pe altă platformă pentru că nu am de ce să modific spaţiul doar pentru că anumiti indivizi au renunţat la mine.
 
A.A.: Îi încurajezi pe tinerii bloggeri să scrie cât mai mult pe astfel de site-uri? Ce îi poate motiva să aibă această ocupaţie?
 
R.M.: Îi încurajez pe cei care aleg să scrie, ca înainte de această activitate, să citească extraordinar de mult. E foarte important să îşi formeze o cultură literară pentru a-şi putea duce mai departe trăirile. Pe de-altă parte, fiecare e liber să aleagă felul în care doreşte să-si transmită sentimentele.
 
A.A.: În ce fel ai evoluat de la descoperirea pasiunii pentru scris şi până în prezent?
 
R.M.: Nu pot să spun că am evoluat foarte mult pentru că nu mai citesc aşa cum o făceam odată, însă faptul că am publicat într-o antologie de poezie după nouă ani în care nu am avut curaj să trimit lucrări la concursuri de profil mi-a dat foarte mare încredere. Dacă vorbim de progres, eu nu îl simt.
 
A.A.: O altă pasiune de-a ta este teatrul şi ştiu că ai oferit nişte interpretări unor poezii precum „Altă Matematică” de Nichita Stănescu. Te-ai regăsit în versurile acelei lucrări lirice sau totul ţine de muncă şi talent?
 
R.M.: Povestea mea cu teatrul începuse în urmă cu paisprezece ani. Atunci mi-am dorit să dau la Liceul de Arte Teatrale, însă nu m-au lăsat părinţii. Drept urmare, timp de zece ani, am fost în diferite trupe, dar de fiecare dată dădeam înapoi pentru că aveam trac de scenă. „Altă Matematică” reprezintă de fapt reîntoarcerea la cea de-a doua iubirea a mea, iar pentru trei minute de sentiment am filmat trei ore. Se spune că este necesar 1% talent şi 99% muncă, iar în cazul actoriei şi asta se aplică. Un actor trăieşte mai multe vieţi, nu doar pe a lui şi este foarte greu să fii sincer pe scenă.
 
A.A.: Am remarcat că printre gândurile tale predomină simbolul. „Ţi-am furat pielea şi m-am îmbrăcat cu ea în timp ce dormeai” este unul dintre exemple. Ce te face să alegi această direcţie ?
 
R.M.: Cumva, apropierea carnală dintre oameni este cel mai la îndemână mod de a arăta ce sentimente are unul pentru celălalt. Deşi textele mele au uneori tentă erotică, până la urmă tot de suflet mă leg şi îmi place să cred că apropiindu-mă suficient de tare de om, la acest nivel, şi auzindu-i cum îi bate inima, îi pot pătrunde în suflet.
 
A.A.: Tot în aceste scrieri pe care le publici pe blog, am observat că experimentezi foarte mult şi încerci, tot simbolic, să induci cititorii într-o eroare. Putem considera că aceasta este semnătura ta?
 
R.M.: Deşi pare că vorbesc despre mai multe persoane, în ceea ce scriu îşi găseşte loc un singur om. Este cel pe care îl caut de foarte mulţi ani şi pe a cărui căutare am conştientizat-o de foarte puţin timp. Îmi place să mă joc cu sensurile cuvintelor pentru că aşa îi pot permite fiecărui cititor să ofere propria continuare, cea care îi convine.
 
A.A.: Ce altă ocupaţie mai ai în afară de acţiunea ta din mediul online? Ai terminat cursurile de actorie şi dezvoltare personală ale centrului Playing şi, împreună cu ceilalţi absolvenţi aţi susţinut spectacolul „Go Find Yourself”. Vei continua în acest domeniu, cel al teatrului?
 
R.M.: Da! În curând voi începe pregătirea pentru admiterea la Teatru, însă nimic nu se va compara cu perioada pe care am petrecut-o timp de şase luni cu colegii mei. De fapt, datorită acestui curs am reuşit să mă regăsesc, am cunoscut oameni nemaipomeniţi, m-am îndrăgostit, mi-am depăşit limitele şi cred că prin teatru voi deveni un om mult mai bun.
 
A.A.: Consideri că scena te poate face fericită mai mult decât scrisul? Care este actorul tău preferat? Dar scriitorul?
 
R.M.: M-am temut atât de tare de scenă, încât atunci când am ajuns iar acolo, mi-am dat seama că mă simt ca acasă. Nu este neapărat vorba de fericirea pe care mi-o provoacă actoria, însă nu există termeni de comparaţie între felul în care îmi zvâcnesc venele atunci când joc pe scenă şi cât de liniştit îmi curge sângele atunci când scriu. Nu pot spune că am un actor preferat, însă persoana care m-a făcut să mă reîntorc la teatru a fost Mihai Costache prin rolul pe care l-a avut în „Novecento”. În plus, îmi place foarte mult să văd oameni făcând această meserie pentru că am multe de învăţat. Se spune că cel mai bun actor este cel franc, însă nu toţi actorii sunt sinceri. Referitor la scriitorul preferat, pot spune că prima mea dragoste a fost Nichita Stănescu, iar în ceea ce scrie mă regăsesc foarte mult, însă îmi plac şi alţii. Important este să ştii să îi descoperi, iar asta o poţi face doar citind.
 
A.A.: Mi-ai spus că te pasionează foarte mult şi fotografia. Explică-mi, te rog, ce simţi când te gândeşti la această formă de artă.
 
R.M.: Deşi îmi este frică de camera de luat vederi, atunci când mă aflu în faţa aparatului de fotografiat simt că mă pot exprima mai liber. Pe de altă parte, mi s-a furat de atâtea ori sufletul când am fost fotografiată, încât mă mir că mai este încă acolo. Norocul meu este că am un chip expresiv şi mi s-a întamplat chiar să fiu abordată pe stradă de către un fotograf care ieşise din galerie, iar alergând, mi-a spus că vrea să mă pozeze. Un alt punct foarte important din această activitate este faptul ca anumite stări îmi sunt îngheţate, unele pe care nu le pot regăsi decât prin scris, însă când mă uit la o fotografie cu mine nu mă mai doare atât de tare, aşa cum mă doare când recitesc ceva ce am scris.
 
A.A.: Ce planuri ai pentru viitor?
 
R.M.: În viitor îmi doresc să fiu admisă la Teatru, să citesc cât mai mult pentru a putea scrie şi vreau să continui pe drumul pe care l-am început şi sa nu mă despart de el.
 
A.A.: Ai un mesaj pentru tinerii pasionaţi de blogosferă? Dar pentru cei care îşi doresc o carieră pe scena teatrelor?
 
R.M.: Deşi scriu de opt ani, nu mă consider o bloggeriţă pentru că niciodată nu am scris texte din care să scot bani sau să promovez diferite lucruri/opinii, deci nu aş putea oferi sfaturi tinerilor pasionaţi de blogosferă, însă cel mai important este să se gândească la ce vor să promoveze şi să transmită informaţia după bunul lor plac. Pe tinerii pasionaţi de teatru vreau să îi rog să nu renunţe, chiar dacă nu îi susţine nimeni. Dacă există chemare pentru scenă, trebuie să aibă şi curaj şi să lupte să ajungă unde îşi doresc. La optsprezece ani am ales jurnalismul în locul teatrului pentru că nu ştiam că vreau să fac asta, dar dacă cineva îşi doreşte ceva, să-şi ducă visul până la capăt şi sa nu se dezamăgească pe sine.

10 July 2014

Te pierd din invelisul meu cu fiecare bataie de inima. Nu stiu daca tu simti cum te distantezi.... imi spuni ca te gandesti la mine zi de zi si ca de-abia astepti clipa in care iti voi apartine iarasi. Yours again and again. Ma intreb ce culoare mai au ochii tai. Daca mai sunt la fel de verzi ca atunci cand ne aflam pe peron si imi spuneai ca nu ai sa  ma uiti. Eu cred ca ai facut.o deja pentru ca esti din ce in ce mai tacut, iar mie imi vine sa-mi urlu sentimentele....  ma intreb daca rusoicele ti-au furat ochii deja sau ai ramas cu gandul si cu inima la mine. A mea e inca la tine... si da.... tu me manques...

6 July 2014

M-am ascuns in tine intr-o noapte amara care mi-a smuls din suflet... forta de a merge mai departe in lipsa ta. Ti-am spus doar ca atingerile ne mint cu zambetul pe buze, dar n-ai vrut sa ma crezi. Nici eu eu poate nu am stiut sa explic cum trebuie, insa am incercat. Ma incearca o durere muta cand stiu ca trebuie sa mi te scot din suflet. Cand stiu ca trebuie pentru a nu stiu cata oara sa te ucid din fiecare centimetru al pielii mele pline de pacat. Tu iti mai amintesti cum e? Eu nu... si asta ma doare mai tare ca niciodata.... liniste... una de care ma tem....

3 July 2014

Mainile tale m-au recunoscut stangace cand vinul alb mi-a povestit. Mi-a spus timid despre picaturi de ploaie care te ineaca. In propriul tau hau.... in prapastia mea... stiu ca mirosindu-mi pielea, ai simtit acelasi poem strans de un strugure negru. Mult mai intunecat ca vocea mea. Mult mai tacut ca fumul pe care l-am inspirat pe rand. Desigur n-a fost nimic. Sau aproape nimic. Sau imi place sa cred ca a fost o proiectie nevinovata de tandrete care ne reaminteste ca suntem oameni si ca simtim. Dorinta, foamea de piele, de licoare amara ce ne fura sufletele la ore tarzii de noapte. Ti-am povestit si m-a durut, acolo unde i-am furat ultima frantura de..suflet....
Ma iubeai cu ochi blanzi in nestire. M-ajutai sa vad cat mai mult din viata pe care stiam ca nu am s-o traiesc cu toate ca incercam sa rup cat mai multa din tine. Ma jucam cu suvite din parul tau sur si incercam sa prind fasii de prezent, doar ca pescuiam doar amintiri. Mainile astea doua iti sustineau trunchiul cand te pregateai sa cazi. Atat de fragile si desculte de propria piele....  Atat de inconstiente si stangace in cantul tau perfid! 
Imi spuneai ca eu sunt libera, iar tu captiv intr-o lume pe care nu ai ales-o. Ce dulce contrast, nu-asa ? Corzile se frecau intre ele in incercarea de a scoate un sunet, o vibratie, un suflet. Iesea doar gol ca vocea ta. Inert ca trupul tau. Obosit ca oftatul tau din fiecare dimineata. Chiar eu iti numarasem deja cinzeci de oftari. Imi spuneai strengar ca respiri adanc si ca nu erai trist. Nici eu nu eram, doar ca stiam ca urma sa nu te mai vad. Sa nu te mai inspir. Sa nu te mai veghez noaptea. Sa nu mai.... 
Continuam sa te mangai fara sa constientizez ca tu.... doar o plasmuire a imaginatiei mele. Un om care nu exista decat in realitatea mea. In lumea materiala, erai doar o poveste. Aveai brate de hartie si zambet de sburator. 
En effet, rien ne compte maintenant. Ni le chant, ni le cri, ni tes yeux, ni mon sourire, ni ton ingratitude, ni.....

2 July 2014

Despre o regasire...

Materializarea spectacolului a reprezentat pentru mine cumva regasirea mea. Inca de la inceputul cursului eram oarecum pierduta prin diferite spatii ... sau ma voiam a fi ratacita pentru ca imi placea mai mult senzatia de om ce are nevoie sa fie salvat de altii. Stiam de multa vreme ca nu ceilalti trebuie sa ma salveze, ci ca doar eu insami o pot face. Doar ca m-am obstinat sa raman astfel mult prea multa vreme.
Pe tot parcursul cursului, mi-am amintit de persoana care sunt cu adevarat insa pe care am evitat-o un timp indelungat. Treptat, am invatat iar sa ma deschid in fata strainilor, mi am amintit cum este sa oferi fara sa astepti nimic in schimb, cum sa descoperi oamenii de langa tine. A fost o perioada dureros de dulce pentru ca redescoperirea propriului eu te zguduie de vreme ce l-ai ascuns o vreme.
Mi-am mai dat seama ca reapucandu-ma de actorie, toate lucrurile frumoase pe care le'am facut la un moment dat s-au intors viata mea pe nesimtite. Sunt foarte multe cele pe care as vrea sa le ating in acest feedback, insa nu cred ca mi-ar ajunge timpul.
Mai exact, am reinceput sa scriu, sa fac presa, am cunoscut oameni speciali si m-am indragostit.  A fost o calatorie frumoasa pe care as mai face-o inca o data' insa nu cred c-ar avea acelasi impact asupra mea.
As vrea sa va multumesc fiecaruia in parte pentru momentele impartite, pentru povestile impartasite, pentru ca am legat prietenii durabile si mai ales pentru ca mi-am amintit cum e sa fii fericit. Am fost fericita si am ajuns pe scena. Si mi-am dat seama ca acolo vreau raman.

25 June 2014

Ploua de prea multa vreme. Cumva sunetul ploii ma duce cu gandul la tine.  La acele momente in care ne ascundeam in acel loc fara nume.  Nu rosteam niciun cuvant. Doar ne priveam. Nu ne saturam unul de celalalt . Era semi-intuneric, iar singura lumina perceptibila era cea a sufletelor noastre. Ma cuprindeai si-mi numarai coastele ca si cum nu ai mai fi simtit pana la acel moment.... piele de femeie indragostita de viata si fluturi. Dar.... cateva clape de pian se loveau timid de  parca de abia atunci s-ar fi cunoscut. M-ai imblanzit cand te uram cel mai tare. Si ai fugit...