Sunt femei care-și vând fericirea pe o strada fără nume,
la un colt de poveste pe care niciun om în absenta unui chip
își da tinerețea pe o bucata de pâine.
Suflete care se abat de la drumul prevestit  pentru-o atingere,
pentru câteva cuvinte ieftine.
Femei pe care cate un barbat le-a iubit,
deși trupurile lor nu valorau nici măcar un leu.
Sunt femei care-și vând fericirea pe o strada fără nume,
fără sentimente, fără suflet... fără trup...

Gust înțepător de whisky pe buze sângerânde,

Pantofii negrii neglijent uitați lângă ușa întredeschisa

O rochie rosie descheiata de secrete in bratele unui om fara chip,

Tigari nestinse fumegand in apropierea ferestrei ce da spre nicaieri

«Asa-i c-ai fugi in picioarele goale spre tara fara nume

Fara sa privesti in urma ? »

Bratele inerte atarna ca un spanzurat de gatul omului fara chip, iar

Ochii de sticla se luminara...

« As stinge ziua cu un singur cuvant, insa tu nu l-ai auzi »

Îmi strivesc inima zi de zi, intre doi plămâni
care nu-și cunosc povestea.
în ore la care ficatul și pancreasul stau la taifas,
ea încearcă sa evadeze dintre cei doi
rivali care ii străpung picioarele si-i retează
cate un deget pe măsura ce se luminează de marți.
Îmi scrijelesc pe antebraț o harta pe care nici măcar
TU nu o vei descifra.
Ar trebui sa devii umbra,
sa te dezgolești, puțin cate puțin, de mine
să-ți cojești bucăți de carne de pe membre,
să-ți tai mâinile și să-ți amintești ca astfel ai ales :
sfârșitul nu e prea departe.

Oglinzile pe care le spargi in fiecare zi. Cioburi in care iti tai talpile in momentele de ratacire. Ai vrea sa strigi pe nume durerea ce te macina de prea multa vreme, insa nu mai ai nici glas si nici cuvinte. Povesteste-ma fara sunete necunoscutilor din drumul spre nicaieri.

Asa-i c-ai ucide pentru un minut de lumina ? Ochii-ti sclipesc a tinerete, a verde crud si a fantezie.

Poveste

Maini pe care nu stii sa le mai atingi, cu toate ca iti cunosteau toate cutele pielii. Ochi de care fugi, clipa de clipa, desi ai fi dat orice pentru  a te mai pierde in ei inca o data. Fragmente dintr-o vara risipita printre degete si sentimente care nu stii daca-ti mai apartin.

In fond, orice senzatie care te incerca nu insemna mai nimic, din simplul motiv ca erau inchipuire. Pasi pe care i-ai lasat pe o strada necunoscuta, intr-o dimineata ploioasa, aproape de o biserica veche si o cladire a oamenilor care nu exista.

Cuvinte nerostite si aruncate la intamplare de acel barbat care nu aflase cum sa te cunoasca. Nici macar nu si-a dorit sa opreasca timpul si sa te asculte pentru un minut. A stiut doar sa-ti pastreze amprentele pe umerii lui.

Dorinta carnala consumata dintr-o coincidenta morbida. Doua trupuri trecute prin prea multe brate, framantate cu prea multa pasiune si

.... gol. Pustiu de trist.

Maini pe care ai uitat sa le mai cauti.

Ii surprindeam umbra greoaie pe strazi atat de familiare incat le recunosteam si cu ochii inchisi. Daca se intampla sa mi se incetoseze privirea, stiam ca tot pe drumurile nestiute de nimeni il voi regasi. Nu consitentizasem pana atunci ce inseamna fericirea de a-ti intalni accidental pe strada tatal. Cat adevar amar in aceste cuvinte! Imi amintesc de atentia pe care mi-o dadea atunci cand ii povesteam despre evenimentele de peste zi, iar eu nu am stiut sa pretuiesc acele minute, putine de altfel in care ii permiteam sa ma cunoasca. Si nu m-a cunoscut prea bine.... la un moment dat, l-am abandonat asa cum am facut cu toti oamenii dragi din orasul de langa Dunare. Am incercat sa-i uit pe toti de la un capat la celalalt. N-am reusit. In schimb....mi s-a facut mai dor de ei...

Tatal meu a plecat intr-o lume mai buna...unde ne asteapta.