Incotro?

"La configuration astrale du jour vous pousse clairement à mesurer les implications directes de votre activité professionnelle et à rechercher ce qui, quelque part, correspond à votre véritable vocation. Etes-vous certaine de travailler exactement dans le domaine qui vous correspond ? N'hésitez pas, en cette période de grande transformation, à imaginer des réorientations apparemment farfelues..."

Cam asa arata horoscopul meu pe ziua de azi... nu cred in astfel de lucruri, dar lately m-am gandit ce se va alege de marele meu vis profesional vorbind... e necesar sa-mi urmez calea pentru a-mi implini visul dar...

Let me be myself...

"Nu crezi ca ai transformat nevoia de atentie intr-o obsesie? De ce vrei sa fii imbratisata cat mai mult? Sa-ti spuna cineva cat insemni? Sa se gandeasca cineva la tine? Sa fii a cuiva si nu a nimanui? Nu crezi ca a venit timpul sa schimbi ceea ce nu e bine in viata ta? Sa nu mai depinzi atat de mult de trecut? De oamenii care ti l-au marcat mai mult sau mai putin? Sa stergi ceea ce e gresit si sa mergi mai departe? Sa-l privesti in ochi pe cel alaturi de care te-au incercat sentimente frumoase? Este departe, desi mai canti cateodata o melodie pentru si despre el? Cu toate ca scrii despre o poveste pe care ti-ai imaginat-o? Nu a fost reala! Poti intelege toate aceste lucruri? Nu vrei sa fii matura? Sa nu te mai comporti precum un copil care nu mai are jucaria preferata? Nu l-ai iubit, sunt mai mult decat sigura, dar iti place sa crezi ca ceea ce ati trait impreuna a fost diferit si special. Ei bine, regret ca dau dovada de cruzime, dar nu a fost! Deloc! Te-ai amagit singura! Doar tu esti de vina! Si nu mai merge placa "Uit de aceasta eroare, nu e nimic...!" Vrei sa crezi ca esti puternica si ca ai toate atu-urile necesare pentru a avea orice barbat... numai ca nu mai ai nimic..."

Cuvinte. Mi le spun in fiecare zi in care gandurile imi aluneca in spatii interzise. La oameni stersi. La clipe gresite. La povesti.... povestea din spatele ochilor mei albastri... sunt pozitiva... dar... e acel dar care ma darama si-mi striveste zambetul... de foarte multa vreme sunt trista.. 10 ani aveam... nu stiu de ce atat de mult negru si gri in privirea mea... desi zambesc, surasul imi e trist... ma doare... nu stiu ce si mai ales de ce... sunt diferita... m-am urat multi ani... acum nu ma mai urasc decat atunci cand nu am altceva de facut... am avut o luna terifianta... si mi-e dor de cineva si de ceva... nu mai ca nu stiu de cine... cred ca de mine in clipele in care simt ca traiesc.... si acum stiu ca traiesc , nu mai ca nu simt asta... am impresia ca sunt anesteziata... dar pentru ce ma pregatesc... nu sunt pe cale sa cad intr-o depresie sau prostii de acest gen, stiu doar ca sunt confuza si ca m-am plictisit de mine insami...

Today

Nu stiu ce sa mai spun, dar ma simt pregatita de o noua etapa a vietii mele. Trecutul a ramas in urma, desi mai am momente in care ma intorc spre el. De cele mai multe ori cand fac asta, scot limba pentru a-i face in ciuda si ii strig "Nu ai reusit sa ma strivesti! Sunt mult mai puternica decat tine ! Sac!" Pe de-alta parte, oamenii pe care ii accept acum in viata mea sunt altii, in fiecare clipa se transforma si imi creeza sentimentul unei pretuiri mult mai mari fata de mine insami. M-am urat foarte multi ani si credeam ca zambetul meu nu reprezinta decat o minciuna sfruntata. Eram desfigurata... idei ciudate... fantasme... chiar ma simt bine acum... si nu o scriu/spun doar pentru a ma convinge de aceasta realitate...
Vreau sa traiesc o alta poveste si stiu ca voi merge mai departe fara tine...

to be continued

Fraze...

Oameni a caror absenta o simti inevitabil....
Priviri dupa care tanjesti involuntar...
Atingeri care te fac sa tresari....

Nu ma gandesc decat la o singura poveste care s-a intamplat in urma cu multa vreme.

Nopti in care eram realmente a cuiva...
Imbratisari....

Era un inceput de iarna... cand am fost fericita... acum sunt doar bine... si da ma gandesc la trecut, nu-l retraiesc, nimic nu se petrece de doua ori....

Sunt alta si totusi te simt identic...

Change...

Sometimes a song speaks louder than words...

Ganduri

A inchis usa. Mult prea repede. Atat de tare incat am crezut ca ma voi sparge in mii de cioburi pe care nu le voi mai strange. Atat de brusc de parca filmul s-ar fi oprit inainte sa se sfarseasca.
As fi vrut sa fi ramas mai multa vreme in fata mea. Poate asfel mi-as fi dat seama ce enigme adanci ascundea tacerea lui, ce cuvinte incercau sa se transforme in sunete.
A strigat, dar nu am auzit nimic. Doar pustiu. Strigatele lui s-au lovit de linistea dintre noi. Noi… As vrea sa cred ca am existat, ca trairile noastre s-au materializat, ca nu a fost doar utopice, ca… la naiba, iar cad in trecut si urasc senzatia asta atat de tare.
El nu mai este de multa vreme in viata mea, s-a pierdut in ceata si am impresia ca m-a luat si pe mine cu el… E straniu ca scriu despre tine in acest moment pentru ca te stersesem total, te anulasem. De fapt, te-am sters. E doar un moment de slabiciune. Si toutusi de ce atatea conexiuni cu persoana ta? Sunt exagerata? Realista? E ceva gresit in simturile mele ? Prea multe intrebari. Prea putine raspunsuri. Prea multe vorbe…
S-a stins si ultima lumina. Nu-mi voi mai aminti nicio clipa, totul nu reprezinta decat o himera. Atat…

More...

More than words

I hate silence

without you.

More than time

I choose any minute

in your presence.

Fighting with the others,

trying to escape

from this instant.

It's better to forget

when you can't do

nothing.

With sorrow and pain

I try to pay

the other side of life

And what I shall do?

To forgive or to have mercy?

Tell me if you feel the same!

Tell me you'll be mine

forever...

Ştiai?

"Ştiai că nu există oameni fericiţi? Doar oameni mai mult sau mai puţin trişti. Tu eşti fericită în minutul de acum sau crezi, ca în cântec, că această certitudiune reprezintă ceva ce nu se atinge niciodată, dar în căutarea ei merită să alergi toată viaţa?".

Aveam impresia că îmi anulasem toate gândurile melancolice, însă gustul amar al realităţii mi-a arătat că toate senzaţiile şi sentimentele pe care le am în această clipă nu cuprind mai mult decât tristeţe. Aş vrea să fiu fericită, îmi doresc acest lucru, dar acum lăcrimez. Aş vrea să mă opresc, să şterg totul, să nu te mai ştiu.

Îmi vei replica, aşa cum faci mereu, că nu am niciun motiv să plâng, că e necesar să zâmbesc din tot sufletul, dar eu... eu chiar simt că nu mai pot, şi mă roade vina asta, mai tare ca oricând.

Îmi spuneai că sunt puternică şi că nu am nevoie de tine sau de altcineva în viaţa mea, că ar trebui să-mi fie suficiente puţinele lucruri care în ochii mei nu reprezintă nimic. Tot ce ştiu este că ochii tăi mă completau. Straniu. Nu ştiu dacă aş mai simţi aceiaşi fiori dacă te-ai afla acum în faţa mea. Eşti departe, de asta sunt sigură.

Just words....

Noi.

Eu si tu.

Tu si eu.

Atat de putine sunt lucrurile care ne leaga.

Respiram acelasi aer.

Ne lovim cu o impasibilitate identica unul pe celalalt.

Sarutam cu o agresivitate trista buzele pe care ni le credem apropiate.

Ucidem cu o frenezie copilaroasa umbrele care incearca sa ne priveasca pasii.

Insa stim amandoi ca suntem nu singuri, ci singurii care pot invata sa se priveasca fara sa se raneasca.

Liniste... o tacere care ne-a incremenit simturile...

P.S. I just wanna go home...

From this moment

De ce am crezut dintotdeauna ca incep si ma sfarsesc in tine ? Poate fiindca te-am simtit mult mai aproape de mine decat erai de tine insuti… Adoram sa ma strangi in brate, iar in acele momente eram mai mult decat egoista pentru ca imi ofereai un sentiment nemaiintalnit de siguranta… nu m-ai invatat sa te uit si oricat de mult as vrea sa pierd clipele din ultimele doua luni, nu reusesc. Ai devenit parte din mine. Ma incearca senzatii atat de stranii in absenta ta incat nu stiu cum sa ma manifest. Deunazi te-am revazut si… mi-am temut sa te privesc in ochi. Lasitatea mea a depasit orice limita, iar atunci cand te-am avut in fata, tremuram mai rau ca o varga…

…
Trecutul ma loveste din toate partile. Oare ma va coplesi? Oare va pune stapanire pe chiar si pe umbra mea ? Incerc fara oprire sa inteleg… sa te inteleg… dar ma depaseste… Plang… dar ecoul nu se aude.. .trist si mai ales intuneric. De maine ma voi pierde…

As putea fi...

Bati la poarta nebuniei mele
cauti adapost,cauti adapost,pentru stele
mai e putin si-ai sa-nveti sa respiri
ia-ma sub piele iubito
adanc,tot mai adanc in delir.

Bati la poarta nebuniei mele
cauti adapost,cauti adapost,pentru stele
mai e putin si-ai sa-nveti sa respiri
ia-ma sub piele ,iubito
adanc,tot mai adanc in delir.

cu trup sfasiate,sub tample pasind
prin porii pielii tale strecor,
trupul meu lichid,
saruta-ma-n soapta,striveste-mi buza rece
de oglinda-n care,
ploaia vine sa se-nnece.

Cu trup sfasiate,sub tample pasind
prin porii pielii tale strecor,
trupul meu lichid,
saruta-ma-n soapta,striveste-mi buza rece
de oglinda-n care,
ploaia vine sa se-nnece.

as putea fi ploaia care te intristeaza
as putea fi scarile pe care te-ai obisnuit sa cazi
as putea fi cel care te imbratiseaza
dar eu sunt palma,eu sunt palma
ce-ai primit-o azi.

Povestea nespusa

Nu mai credea în nimic. Era doar un simplu actor pe o scenă care se repeta la nesfârşit. În fiecare zi aceeaşi expresie a chipului, aceeaşi mască de care nu se săturase, dar uitase să o mai schimbe. Nimic nu mai conta. Absolut nimic. Toţi ştiau că nicio lovitură nu-l mai atingea. Rănea continuu. Într-o fracţiune, ochii lui au întalnit o altă privire, la fel de albastră ca a lui, numai că mult mai clară si mai plină de lumină. Acea licărire diferită i-a permis să cunoasca puţin câte puţin din el. Şi-a regăsit o parte din cel pe care il anulase. "Eşti prima fată pentru care simt ceva după foarte multă vreme!" Clişee, dar atât de frumos spuse, atât de plăcut ca şi cum i-ar fi şoptit : "Povestea de-abia acum începe." Am descoperit atât de multe frânturi din tine într-un timp atât de scurt.” Ea îşi promisese că nu va mai spera, că va omorî orice urmă de sentimente, că nu-i va mai permite nimănui să intre în lumea ei... "Eşti un copil care mai are atât de mult de învăţat...". Numai că ea obişnuise : îi plăcea să se piardă in braţele lui, să-l privească în momentele în care construia sau căuta ceva, când râdea. Dar simţea că i se tăia respiraţia când îndrăznea să-i fixeze privirea si cunoştea un copil. Îi dădeau lacrimile de fericire că are aproape un om ca el. Plângea pentru că altfel nu ştia să-şi exteriorizeze emoţiile... decât prin lacrimi pentru că el nu mai credea în cuvinte. În schimb, ea avea doar cuvinte şi lacrimi. Totul s-a risipit, iar ea regretă că nu a ştiut să-i intre în univers. Nu mai vrea să piardă oameni... si se intreabă la nesfârşit : “Oare dacă ţi-am dat drumul a fost mai bine?”

Tu

Nu am iubit niciodată. Am crezut. Însă nu a fost nimic, poate doar închipuire. Aveam impresia că timpul nu se mai sfârşeşte. Că nu-mi mai aparţin şi că el îmi tempera paşii şi respiraţia. Şi mă rezumam la o singură clipă. Care era a mea. Sau o consideram a mea. Uneori realitatea şi reveria se apropie mai mult decât aş vrea. Şi ajung să le confund. Era plăcut să-l ştiu doar pe el. Să-i ascult spusele. Să-şi dea seama că zâmbesc…

Am vrut să iubesc, dar n-am fost lăsată. De teamă. De nesiguranţă. De nepotrivire. De prea multă vitalitate. De… Nu vreau să mă învinuiesc. E mai bine astfel. Nu mă merita. Sau viceversa. Nu trebuie să aflu anumite adevăruri. Tristeţea unei minciuni nu mă sfărâmă. Nici pe departe. Doar mă ascunde de… oameni.

Am fost iubită, însă nu am lăsat. Pentru că îmi doream alte mâini, alte priviri, alte lacrimi. Nu pe ale lui. Pe ale tale. Vroiam să-ţi cunosc universul. Nu să-ţi pustiesc visele. Nici să-ţi pierd gândurile care oricum nu depindeau de mine. În niciun caz. Doar să privesc răsărituri şi apusuri cu o altă umbră. Te-ai încăpăţânat să crezi că viaţa de unul singur e mai frumoasă.

Nu am iubit niciodată. Dar ştiu că… de fapt nu am nici cea mai vagă idee ce înseamnă să iubeşti. Să trăieşti prin celălalt? Să te anulezi? Să nu mai fii tu? O grimasă în colţul gurii. De ce nu mai zâmbeşti?

Stare de spirit

Lumina gândurilor tale mă orbeşte, mă ridică şi am impresia că toate lucrurile care mă înconjoară se transformă în simple forme. Forme pe care nu le pot atinge, cu toate că întind mâinile spre ele. Risc să cad şi să mă lovesc de nelumescul dintre noi, îndrăznesc să pierd strălucirea ultimelor idei care ar fi putut să estompeze întunericul din mine. Se răsfirau frânturi de… tine şi credeam că nu se vor sfârşi, că îmi vor rămâne, că nu voi căuta în altă parte uitarea.

Visez. Doar astfel îmi pot explica starea în care mă găsesc acum. Acum… Cât de multe se pot transforma în această secvenţă de timp, atât de multe încât nu mai pot să mă mişc şi mint, asta fac, mint şi tu eşti în fiecare pas, privire, bătaie de inimă.

Chiar dacă ştiu că ar trebui să te ascund undeva, într-un loc ferit de orice fel de atingere, ceva mă împiedică să iau atitudine, să fac ceva cu adevărat, să nu mă mai complac în această situaţie ce ţine de ceva vreme.

Cert e că momentul în care te voi elimina se apropie cu paşi repezi şi îmi dau seama că într-o bună zi te voi revedea, îţi voi cuprinde palmele, mă voi uita în ochii tăi şi voi exclama cu mândrie: „Te cunosc de undeva?!”.

Jurnal

Am aproape douăzeci de ani şi mărturisesc că am uitat să zâmbesc. Nici în acest moment nu îmi e clar cum am ajuns la o asemenea concluzie, dar adevărul e că doar grimasele se mai regăsesc pe chipul meu. Vei spune că iar mă alint, însă nu te mint: chiar nu-mi amintesc. Sau nu vreau… tu îmi cunoşti mai bine motivele.

Am aproape douăzeci de ani şi am pierdut atât de mulţi oameni încât mă tem să mai cunosc alţii. Mi-e frică să nu se distanţeze şi ei de mine când mă aştept mai puţin. Din vina mea, a circumstanţelor, a lor… Cert e că pe unii, dacă i-aş revedea pe stradă, nu i-aş mai recunoaşte. Îi şterg/ i-am şters involuntar din memorie. Sau voluntar. Nu mai ştiu…

Am aproape douăzeci de ani şi în fiecare dimineaţă mă trezesc tristă. Nu mai am timp nici să-mi număr oftările.

Peste câteva zile voi împlini douăzeci de ani. Nu-mi doresc să se apropie această dată. Aş vrea…

Ruga

Îmi amintesc de tine de fiecare dată când frunzele se încăpăţânează să mă părăsească. În acele momente nu-mi pot da seama dacă tu eşti doar o urmă a toamnei sau omul care obişnuia să-mi spună poveşti. Poveşti… cam atât rămâne din noi la sfârşit. O melodie, câteva zâmbete amare, fâşii de clipe fericite sau triste şi frânturi de chipuri fără expresie.

Încerc să te uit în minutele târzii ale nopţii, dar tu te ambiţionezi să-mi rămâi în suflet. Să-mi risipeşti visele. Să-mi ştergi lacrimile. Să nu-mi vorbeşti. Ecoul tăcerii tale. Ultimele cuvinte. Paşii… Chiar crezi că nu mai eşti aici?

Te mint. Mai eşti şi doare. Mă doare mai tare decât aş fi vrut. Numele, umbra, privirea, surâsul, mâinile, fiecare parte din tine, nu ştiu de ce stărui, nu vreau să aflu…

Mi-ai sfărâmat şi ultima brumă? Nu ştii, sunt sigură, dar… nu mai are sens... iartă-mă şi pleacă, e ultima mea rugă, pleacă!

Despre fiecare dintre noi...

În ceea ce mă priveşte, oamenii au reprezentat dintotdeauna o oază de linişte. Nu mi-aş putea concepe existenţa fără contactul uman, fără cei care îmi sunt apropiaţi sau fără acele persoane, care deşi îmi apar necunoscute, nu pot să mă facă să nu mă simt întreagă. Ele nu pot să nu-mi dea un motiv pentru care să merg mai departe, să continuu să lupt în speranţa de a le găsi pe acelea care merită. De curând, am cunoscut pe cineva care mi-a spus povestea oamenilor care mor în fiecare bătaie de clipă. Este vorba despre fiecare dintre noi, care, mai devreme sau mai târziu, comitem greşeli. Se întâmplă ca viaţa noastră să se sfârşească treptat, cu fiecare lacrimă căzută, cu fiecare cuvânt trist şi dureros pe care îl rostim, cu sau fără voia noastră, cu toţi nervii vărsaţi asupra celor dragi, asupra celor care nu au nici o vină pentru lipsurile de orice fel din viaţa noastră. Murim în fiecare minut când facem tot ceea ce am enumerat mai sus. De fapt, acel cineva mi-a spus povestea noastră: „ Oamenii mă întregeau. Asta se întâmpla însă la trecut. Acum sentimentele mele faţă de ei sunt cu totul diferite. Nu mai pot crede în zâmbete, în priviri, în strângeri de mâini pentru că nu am de unde să ştiu dacă în spatele lor nu se ascund sentimente negative. Poate m-am trezit cam târziu şi a sosit vremea să mă declar învinsă. Realizez că e necesar să ridic steagul alb şi să recunosc că noi, oamenii, nu mai reprezentăm ceea ce am fost odată. Trăim într-o junglă în care devenim, pe rând, vânător şi vânat. În fiecare minut mor. În curând, în cimitirul iluziilor nu vor mai fi locuri. Aş vrea să cred că mai merită să trăiesc, dar este dificil.” Este trist ceea ce mi-a spus. Tind să o aprob. Şi totuşi vă întreb şi pe voi: Mai merită?

Atat..

Îţi spuneam că mă temeam să mă întorc. Nu ştiam unde anume. Era doar acolo. Nu trebuia să poarte neapărat un nume. Mă întrebai nevinovat dacă îţi vorbeam de „acasă”. Tu îi mai cunoşteai înţelesul? Îţi zâmbisem amar la auzirea acelui cuvânt mult prea străin mie. Uitasem de ceva vreme, poate de prea multă, ce însemna. Nu ştiam dacă îi era sinonim clădirii gri în care reveneam zi de zi. Sau dacă semnificaţia lui se regăsea în cea a mânii care o îmbrăţişa himeric pe a mea în îndepărtatele după-amiezi triste şi ploioase de toamnă.

Îţi povesteam că mă simţeam, pe minut ce se stingea timpul, orfană de tine. Iar tu râdeai copios pe seama mea, repetându-mi neîncetat că într-o bună zi va muri şi copilul din mine. Mă supăram cumplit şi-ţi replicam tăios că nu-ţi voi mai dărui nici priviri, nici atingeri şi nici zâmbete.

Te îmbrăţişam ca şi cum era ultima oară când visam. Ca şi cum visele mă ţineau perfid în viaţă. De parcă tu erai totul, iar eu mă anulam în preajma ta. Dar ce sens mai are să-mi amintesc ?

Priveşte-mă! Aşa-i că n-a mai rămas nimic? Trist. Nici tu nu mai eşti acelaşi. Pe chip ţi s-a întipărit o duritate nesfârşit de tristă.

Truth

„Oamenii se împiedică uneori de adevăr, dar se ridică şi merg mai departe.”

Murphy

Fiecare dintre noi simte câteodată tristeţea unei minciuni. Prinşi în goana noastră zilnică, ne înconjurăm cu timpul de lucruri, mai mult sau mai puţin materiale, care ne creează o imagine contorsionată a realităţii.

Astăzi minţim puţin, mâine încă puţin, în zilele următoare mai adăugăm o brumă de ireal în urma noastră şi ajungem să călcăm doar pe universuri inexistente. Şi ne trezim realizând că tot ceea ce se află lângă noi este lipsit de adevăr. De ce oare ne încăpăţânăm să evităm acel ceva care ar da un oarecare sens existenţei noastre? Care reprezintă motivul datorită căruia refuzăm să vedem adevărul din faţa noastră? Nimeni nu vrea să-l audă de teamă să nu se rănească şi nu-l dezvăluie pentru că li se pare că e mai bine să trăiască în minciună. De ce această atitudine? Nu vrem să realizăm cât de mult ne-ar schimba orizontul o frântură de realitate. Cineva susţinea că adevărul nu există, el fiind mai degrabă o chestiune relativă. Însă dacă ne străduim să-l descoperim, putem spera că vom înţelege lumea în care trăim.

Am doar 18 ani...

Moto: „Am doar optşpe’ani/ Sunt nebun, iubesc şi nu am bani/ Nimeni nu-mi stă în drum/ Am şoseaua mea/ Doar cu-n singur sens/ Mă va duce undeva...” (Vama Veche – 18 ani)

Am 18 ani. Cine mă aude spunând asta, zâmbeşte. Se spune că în momentul în care devii major, automat te transformi într-un om cu foarte multe responsabilităţi atât civile cât şi sociale. În ziua în care am împlinit această vârstă – sincer? nu am simţit nici o schimbare, poate doar de... statut. În rest, nimic.

Am 18 ani, sunt tânără, îndrăgostită, plină de iluzii, sunt gata să zbor, dar în acelaşi timp simt că există ceva care îmi taie elanul. Nu ştiu dacă lipsa de experienţă, teama de a nu greşi, de a nu-i dezamăgi pe cei care şi-au pus speranţe în mine sau poate frica de a nu mă dezamăgi pe mine însămi.

Însă trebuie să recunosc faptul că această... realitate implică atât avantaje cât şi inconveniente: uitându-mă în urmă, îmi dau seama că timpul a trecut, că am crescut şi că am mai „îmbătrânit” puţin. Dar nu e atât de tragic pe cât pare la prima vedere.

„Nimeni n-o să-ţi explice ce e dragostea...” îmi şopteşte un cântec. Dar poate „Nu am chef azi...”

Am doar 18 ani. Atât. Astăzi vreau să zâmbesc, să mă bucur de viaţă, să-mi trăiesc... timpul! Cât îl am!

will you stil love me tomorrow?

Tonight you're mine completely
You give your love so sweetly
Tonight the light of love is in your eyes
Will you love me tomorrow?

Is this a lasting treasure
Or just a moment's pleasure?
Can I believe the magic of your sighs?
Will you still love me tomorrow?

Tonight with words unspoken
And you say that I'm the only one, the only one, yeah
But will my heart be broken
When the night meets the morning star?

I'd like to know that your love
Is love I can be sure of
So tell me now, cause I won't ask again
Will you still love me tomorrow?
Will you still love me tomorrow?

How can I know that I really felt you? Last night I thought I'll die into yours arms because I hungred so much for it... God I can't understand what you did to me, I've cried but now I realize that I'm inlove with you. You were the best present for 8th March... I like to know... damm I can't think, I can't write a right word... will you stil love me tomorrow?

Confesiune...

You know... I'm just a Bebe diliu in love. Why? Because I got high that night when I was yours. I wanna feel it again and again next to you. Let me show you how much you mean to me... And if it'sn't enough, well I have nothing more to give...

Ma simt mult prea legata de ceea ce a fost si te vreau inapoi

...

POVESTE...

Incearca sa-ti amintesti : "Iti multumesc ca esti aici.... ce simplu, sa fii fericita doar pentru ca sunt aici.." As vrea sa cred ca tu ai crezut in mine, in toat ceea ce ti-am aratat...

As vrea sa retraim povestea, BEBE...

Epilog

Ultimul gand.


Incerc sa-mi amintesc cateva din atingerile pe care le-ai uitat pe umerii mei in acea noapte, dar nu reusesc sa simt decat gheata lacrimilor.
In bratele tale, mi-am regasit linistea si pentru cateva clipe nu a mai fost pustiu, nu a mai fost intuneric, doar lumina.
O lumina calda si orbitoare in care m-am pierdut, pas cu pas, respiratie cu respiratie, sarut cu sarut.

Farama din tine.


M-am incapatanat sa nu-i dau drumul, sa o tin strans crezand ca astfel te voi pastra in apropierea mea pentru totdeauna.
Sperand ca nu-mi vei pustii orizontul si ca voi privi rasarituri si apusuri tinandu-te de mana.
Am indraznit sa am incredere in tine si... farama s-a risipit brutal si brusc de prapastia nesfarsita dintre noi.

Am cazut si mi-e teama si frig....

Me

Moto: „Nothing I have is truly mine… ”(Dido – Life for rent)

Îmi era dor de mine în clipa în care nu-mi mai rămase nimic. Doar imagini confuze desprinse dintr-o poveste sfârşită, frânturi de chipuri schimonosite de tristeţe şi gânduri nerostite. Îmi uitasem paşii şi umbra pe un drum şters şi aveam impresia că tu vei fi acolo să-mi întinzi mâna şi să mă ajuţi să mă ridic.

Încercam să-mi amintesc numele tău, dar literele se risipiseră de prea multă vreme în urma mea. Ştiam că tu nu mai exişti, de fapt nu înţeleg din ce motive am fost atât de naivă crezând că doar prezenţa fizică implică şi apropierea dintre noi. Am conştientizat că sunt laşă mult prea târziu şi treptat m-am îndepărtat de tine. Mă temeam să văd ura şi dezamăgirea din ochii tăi, nu vroiam să şterg ultima brumă de iubire pe care o mai simţeai. Mă transformasem într-o străină ce nu te mai recunoştea…

Stefan...

Argument :

Nu urmaresc nimic prin postarea acestui blog. De ceva vreme ma gandeam sa scriu despre Stefan, numai ca evenimentele din ultima perioada m-au impiedicat. Enjoy or not!




Randurile lui Stefan s-au numarat printre primele pe care le-am citit cand am "aterizat" pe 360. Nu pot explica exact ceea ce m-a incitat sa-i comentez, mai mult sau mai putin inspirat, post-urile. Cert e ca mi-au placut cuvintele lui, trairile, oscilarea lui intre profund si superficial, numele (suna mai bine Stefan decat Stefania), iubirea lui pentru mare, modul in care traieste clipa, lumea lui, care desi e mai mult virtuala, reuseste sa o transforme in ceva palpabil, insa mai mult decat orice, vocea.

O.K. e un necunoscut, dar uneori simti strainii mai aproape... m-am regasit in gandurile lui si ma intrebam de ce nu ma pot exprima si eu atat de simplu si totusi atat de profund...

Intre timp a disparut de pe 360 si si-a facut propriul site. Ma amuza cateodata anumite posturi, pentru ca de cele mai multe ori le citesc fugitiv (traiasca francezii sau nu), la altele imi dau lacrimile... ma redescopar si ma reneg... exagerez :)

U

Imi spuneai demult ca timpul nu face decat sa ascunda sentimentele.

Te contraziceam cu obstinatie replicandu-ti cu o certitudine inimaginablila in voce: el nu le tainuieste, ci le ucide sau le permite altor emotii sa patrunda in suflet.


Eram atat de sigura pe aceste cuvinte incat nu aveam de unde sa stiu ca voi sfarsi prin ati da dreptate. Ciudat este ca desi a trecut atat de multa vreme, povestea clipelor noastre inca mai traieste. Credeam ca te-am sters din tot ceea ce insemna amintire, dar prezenta ta ma copleseste iarasi ca un boomerang.


Se intorc incontinuu trairile ca secventele unui film ce nu se termina niciodata, cuvintele-mi revin, litera cu litera, sens cu sens : “Nimic nu se distruge, totul se transforma”...


P.S. Poza este facuta de Amdraci:)

Clipe

Se întâmplă câteodată să-mi rămână doar clipele. Nici mai mult. Nici mai puţin. Doar momente care ar trebui să-mi şteargă dorul de tine sau mai bine spus, dorul de mine. Am crezut că dacă te ţin strâns de mână, nu te pierd, sau mai degrabă, nu mă pierd. Ce-a rămas din mine? De foarte multe ori, m-am temut să răspund la această întrebare. „Eşti la început”, mi-ai replica. Dar ca de obicei ai uita să specifici care început, cel al sfârşitului sau cel firesc. Nici acum nu m-ai auzi. Nu aş avea ce să-ţi mai spun. Doar cuvinte deja ştiute, numai doruri uitate... credeai că m-ai cunoscut. Însă nu ţi-ai dat seama că nu eram eu aceea? Cea care înveselea şi tristeţea în urma ei. Cea care nu uita să se gândească la tine, deşi tu nu meritai. Cea care nu ştia ce-i imposibilul. Unde a dispărut ea, doar tu ştii. Ai ghici dacă zorii o mai prind privind un chip răpit de somn. Dacă ar mai zâmbi în clipa în care răsăritul i-ar lumina ochii. Atât de îndepărtate i se par toate aceste lucruri simple care atunci erau totul pentru ea. Atât de ireale, de parcă nu le-a trăit şi simţit. Ca şi cum nu a respirat prin ele, în fiecare bătaie a inimii tale. Clipele. E tot ce-a mai rămas din ea.

Carresse

Pierdem oameni. cand lasam o zi sa se sfarseasca fara sa-i privim in ochi, fara sa-i imbratisam, fara sa le spunem cat de mult inseamna. Aparent, ne indepartam inconstient. Insa, de cele mai multe ori, voluntar. Ii distantam pe cei care ar trebui sa ramana aproape. Prin priviri reci, indiferenta si mai ales, tacere. Ne amintim de ei cand avem nevoie de un zambet. De o mangaiere.

Ne pierdem. In clipa in care nu ne mai uitam in urma. Cand prezentul se transforma continuu in viitor. Cand nu ne mai bucuram de lucrurile simple... De cand nu i-ati mai conturat linile fetei celuilalt? Incet. Ca si cum timpul ar fi lipsit de sfarsit...

Sa-i lasam in preajma noastra atat cat ii mai avem langa noi...

Pot fi cine vrei tu... sau nu :)

Sunt eu insami si totusi atat de diferita in fiecare clipa. As putea fi fetita inocenta care, noapte de noapte, numara stelele in speranta ca odata o va gasi pe ultima. Cea care zambeste in momentele in care privirea i se incruciseaza cu a ta si totul incremeneste : respiratiile se opresc desi ar vrea sa continue, pulsul se pierde in linistea dintre noi, atingerile cladesc povestea, mainile deseneza inceputul si sfarsitul ei, iar degetele scriu sentimente necunoscute. Cea care ar ucide timpul, doar pentru a reusi sa redescopere pasii pe care i-a risipit sau nu, in drumul spre tine.

As putea fi copilul care te-ar intreba cu nonsalanta daca oamenii mai cred in zane si printi pe cai albi. Sau daca ei mai au puterea sa se bucure de un simplu rasarit. De persoanele care ajung in vietile lor accidental sau nu. De minutele in care spun « STOP ! » si se uita in urma pentru a vedea ca nu tot ceea ce au realizat a fost derizoriu si futil.

As putea avea atat de multe fete si totusi sa fiu aceeasi. Sa joc atat de multe roluri si sa le confund. Sa-mi uit replicile, dar sa rostesc alte cuvinte, cu acelasi inteles. Se ma incurc in lucrurile pe care le gandesc si in cele pe care trebuie sa le spun. Sa fiu eu, dar sa fiu altcineva.

As putea…. Numai tu poti afla daca sunt reala sau nu. Numai ca singur vei afla calea. Nu ti-o voi arata. E atat de usor. Trebuie doar sa te uiti in ochii mei si atunci vei sti. Pana atunci… pot fi cine vrei tu.

Story

Spune-mi o poveste despre noi. Doua maini atingandu-se timid si totusi intens. Doua priviri ingemanandu-si orizontul zadarnic...
Nu mai suntem aceiasi, ne schimbam atat de mult cu fiecare clipa. Nu ne mai recunoastem si e un gust amar. Atunci eram o singura persoana…. Acum ne-am indepartat…
De fapt, niciodata nu ne-am apropiat… doar eu am vrut sa cred asta. Niciun cuvant nu a fost real. Absolut niciunul. Ma incearca o senzatie atat de ireala si de confuza. Ma pierd printre sentimente si nu stiu cum sa reactionez. Fiecare pas pe care il fac, toate frazele pe care nu reusesc sa le leg... Ma mint. Contezi. Mult, putin, e irelevant, Insa cel mai tare ma tem sa te privesc...
Refuz sa cred ca esti real. Tu chiar nu existi. Nu ai cum !!! Sau iar am spus o minciuna? Mea culpa.
Zambesc... ai reusit sa-mi desenezi un zambet diferit si,,. As vrea sa dureze...tu vrei ?

Cuvinte imperfecte pentru tine

Am cazut atat de brusc in lumea ta incat nu mi-am dat seama. Privirea mi s-a lovit de o lumina orbitoare si nu am stiu daca sa deschid ochii sau sa-i tin strans inchisi. Imi doream nespus de mult sa simt acea licarire care se intensifica pe masura ce indrazneam sa pasesc pe acel drum pietruit cu lucrurile tale. Insa ceva imi incremenise simturile. Nu-mi explicam din ce motive imi era dificil sa patrund in acel univers.

Cu toate ca m-ai lasat. Straniu. Ma reintorc spre tine, dar ma vad pe mine. Oare e realitatea?

Tacerea s-a sfaramat. Atat de brutal, ca si cum nu ar fi existat. De parca, totul ar fi fost o aparenta care se traducea prin lacrimi. Imi place sa cred ca mi-ai raspuns cu aceeasi sinceritate. Insa nu intotdeauna se intampla sa beneficiez de franchetea respectiva si ma ratacesc in ganduri ciudate si absurde. Ma intreb unde am gresit, de vreme ce tu nu mi-ai spus adevarul. Sau poate mi l-ai aratat si nu l-am recunoscut. Sunt aspecte care ma devoreaza pe dinauntru si intr-un fel dau dovada de un sadism inexplicabil in privinta mea. Analizez fiecare cuvant sau eveniment pana in cel mai mic amanunt. Si rezulta numeroase posibilitati.

I WISS n - numai ca tu nu stii sa citesti invers, iti plac doar lucrurile clare. Mai avem ceva? Am avut vreodata? Esti prea surd la aceste ganduri. Liniste... Inca tin la tine, Bebe, dar tu nu vrei sa stii... Sunt confuza si ma simt legata… de tine, si nu de mine.

Inceput de tine. Sfarsit de mine.

Pe minut ce se stinge timpul, mă distanţez tot mai mult de tine. Iar tu... tu doar taci si priveşti impasibil conturul siluetei mele afundându-se ireal în orizont. Aş vrea să ştiu dacă această departare explică sângele din palmele mele sau pur şi simplu astfel reacţionez la atingerea mâinii tale.

Mă şochează continuu liniştea din jurul tău şi abia acum conştientizez că am pierdut. Nici nu mai eşti curios să afli dacă mă refer la tine. Ai rămâne stupefiat, dar e vorba despre mine. Despre acea fată pe care ai avut impresia că ai cunoscut-o într-o seară de mai. Cea de atunci aflase ca zambetul ei iti era suficient . Stiai ca ea iubea mai mult ca orice sa te simta aproape ? Ca ea se sfarama in imbratisarile tale? Ca tanjea sa te auda chiar si pentru putina vreme? Sau ca adora sa-ti numere bataile inimii ?

S-a speriat intr-o zi de cuvintele tale, o fascina sa le auda, sa le caute intelesul ascuns. Ea a disparut o data cu tine. Si tu nici macar nu ti-ai dat seama. A ramas doar tristetea nesfarsita din privire, gheata din atingeri, dorul din vorbe. S-au stins atat de multe clipe de atunci, a cunoscut numerosi oameni si niciunul dintre acestia nu a marcat-o asa cum ai facut-o tu. Ce contrast dureros ! Si parca nu ar mai fi identic daca te-ar avea acum in fata. Nu ar mai simti la fel. Nu ar mai tremura. Ar trece mai departe. Doar atat…

Sometimes when you lose, you win...

Imi rasuna continuu in minte cuvintele tale « Sometimes when you lose, you win ! ». Nu as fi crezut vreodata ca iti voi da dreptate in aceasta privinta. Desi imi place sa cred ca stiu toate caile pe care pot merge, indiferent de situatie. Concret : doi oameni incearca sa se cunoasca mai bine din toate punctele de vedere. Initial, fiecare trasatura a celuilalt nu le provoca niciun sentiment de distantare. Rezoneaza in gandire, in actionare, si mai ales, in reactionare. Se descopera treptat, cunosc oamenii care au trecut prin viata lor, pe cei importanti, de unde au deprins anumite obiceiuri : sa citeasca o carte buna, iar in clipa in care intalnesc un cuvant necunoscut sa-i caute intelesul, pentru ca mai apoi sa-l utilizeze. Sa asculte diferite genuri muzicale, altele decat cele cu care erau obisnuiti, si sa aleaga ceea ce se muleaza cel mai bine pe personalitatea si gusturile lor. Sa fie open-mind, sa experimenteze la maxium orice, sa se bucure de secventele pasagere si marunte din existenta, sa redevina copii, sa stie cand sa faca compromisuri, cand sa le evite. Insa, la un anumit punct, se intampla ceva : realitatea lor se transforma. El nu mai este el, ea nu mai este ea. Se plafoneaza, nu mai au idee cum sa reactioneze, se simt dezamagiti si renunta la celalalt. Lasitate, impuls sau…. ?

« Sometimes when you lose, you win ! » Cu ce raman amandoi : cu momente superbe… si…. Cu mai ce ? Ce pied si ce castiga ?

Remember

Credeam ca tin la oameni. Nu conta faptul ca faceau sau nu parte din viata mea. Nu ma interesa nici daca imi zambisera vreodata sau daca-mi adresasera vreo vorba buna. Nu era important nici daca ma imbratisasera in vreo clipa. Tot ce ma interesa era daca privirile ni se intersectasera doar o fractiune de minut.

Cu tine a fost diferit. O noapte intreaga m-ai ascultat... putini sunt cei care au facut asta pentru mine. Sau poate am uitat. Sau refuz sa-mi amintesc...

Ciudat e ca mi-e dor de tine. Dar nu ma incearca acel sentiment de obisnuit de lipsa a persoanei iubite sau a unui prieten vechi. Din contra, imi e dor de un simplu necunoscut pe care nu stiu daca il voi mai revedea.

Am impresia ca in prezenta ta am zambit cel mai des in ultima vreme. Atunci mi-am amintit de mine... ce strainiu suna: sa-ti aduci aminte de propria persoana. Stiu ca e imposibil ca un simplu om sa-ti redea bruma de incredere pe care o pierdusesi ... nici nu mai stii cand.

Aceste cuvinte sunt pentru tine, straine: chiar sunt vesela tot timpul. Voi invata sa nu fiu mandra de mine, ci sa-mi recunosc adevarata valoare. Thanks!