Pages

25 February 2016

Am strâns ochii de teama ca am halucinații. Mi se întâmplă destul de des sa-mi las imaginația liberă si eu sa mă pierd o dată cu ea. Nu știam daca trăim in realitate sau daca ma copleșise o himeră. Am refuzat sa-mi ciupesc pielea pentru ca nu voiam sa mai adaug o altă vanataie la colecția pe care o aveam deja. Mi-am lipit pleoapele si mi-am rostit liniste in gand. Însă zgomotul masinilor devenise treptat mult prea puternic in comparatie cu puterea mea de concentrare de la acel moment. Am întins mâinile si am simțit o masă dura. Cumva un corp. Am început sa vad cu degetele încet, desenând forma trupului. As fi vrut sa fi fost doar un mulaj, nu era ca si cum as fi avut o astfel de putere. Urcând spre umeri, am recunoscut alunițele proeminente din acea zona. Am știut chiar atunci ca ma apropii de adevăr. Sau nu... Teama crestea pe măsură ce inaintam in descoperire. Daca te-ai fi sfărâmat ? Sau daca in stângăcia mea te as fi îndepărtat? M-am obstinat sa nu-mi deschid ochii. Sa te recunosc oarba fiind de lumină. Să-i permit întunericului sa te contureze.
Am urcat timid spre chip si ti-am simtit barba. Ma infioram in primele zile pentru ca nu cunosteam senzația. Sa nu crezi ca tremuram. Poate putin din cauza emotiei sau a fricii. Nici eu nu mai stiam, darămite tu.
Am deschis ochii. Întuneric si pustiu...

2 comments:

Unknown said...

te urmaresc de ceva ani, scrisul tau a devenit altfel
mai matur poate?

Raluca Mihai said...

Nu pot decât sa iti mulțumesc, Bianca. Încerc, pe cat posibil, sa-mi transform stilul. Ca e de bine sau de rau, voi afla treptat. Cert e ca n-as mai putea sa scriu asa cum o făceam in urma cu niste ani pentru ca nu mai sunt acea fata decat foarte putin. Nimic nu se distruge, totul se transforma:)