Mi-ai stins setea de carne cand ma asteptam mai putin. Si mi-ai arătat ca încă se mai poate sa te trezești aproape de un suflet cald. Unul ca al tau. Silențios, bun, ireal de frumos. M-am îndrăgostit iarăși. Si de data asta e pe bune. Pentru ca m-ai făcut a ta de nenumărate ori. Si m-am pierdut in tine. M-am lăsat purtata in harta corpului tau. Mi-ai descoperit fărâmă cu fărâmă, inima cârpită. A început sa bata din nou asa cum nu a mai făcut-o de ceva timp. Si te-am primit in mine crezând ca te voi vindeca. Însă, vezi tu... M-am îmbolnăvit eu. De tine. De mirosul pielii tale. M-ai sufocat cu aromă de acasă. Sa fi fost încă o data doar in mintea mea? Sa mă fi pripit pentru a nu stiu cata oara? Cum se traduce o întâmplare ca asta pe limba inimilor cârpite? Cum se uita? Cum? Cum?
In ce fel te transformi dupa potop? Amintește-mi sa nu mi mai aduc aminte de culoarea mâinilor tale. Si nici de mirosul tau
Am mintit. Si nu mai stiu... Adevărul...

Ninge cu fulgi imensi si pufosi. Se așează peste noi si peste sufletele noastre. In speranta ca se vor stinge incendiile care le consumă. Care le sfărâmă continuările de carne si piele. Ca si cum nu am mai sti o alta limba decât pe cea a zăpezilor de altădată. Noi ne-am cunoscut intr-o iarnă infamă si ne-am umblat unul in celălalt cand ne așteptam mai putin. Ne-am învățat numele mult prea târziu. Atunci cand ne-am trezit cu o lumina vișinie pe chipuri. Acolo unde am schimbat suferința pe o monedă de plăcere. Acolo unde cântă un vinil despre sirop si miere. Despre banii pe care nu ar trebui sa ii atunci pe trupuri lipsite de greutate. Despre simpla atingere ce poate vindeca. Cârpește-mi sufletul cu litere mincinoase. Stii ca eu miros a tine? Încă am gustul tau pe umeri si pe inimă. Tu... Nu...