Am apartinut unui corp imaginar intr-o camera unde cearsafurile miroseau a acasa. Unul pe care l-am crezut cert. Unul in care m-am pierdut de nenumarate ori si am zambit ca si cum inceputul de lume s-ar fi intamplat numai acolo. Acolo unde lumina a capatat nuante visinii. Unde cuvintele s-au prins in hora si nu au lasat niciun alt sunet sa se produca. Unde s-a cascat de decembrie. Unde am ras si am respirat linistea. Se spune ca ea apare atunci cand degetele se recunosc. Isi incep dansul perfect si nu se mai opresc din povestit. Dor, pierzanie, inocenta, zambet.  Am privit cu ochi de copil vesel. Poate mult prea vesel pentru o reverie. Am privit cu teama si curiozitate in acelasi timp. Mi-am lasat degetele sa caute ceea ce nu gasit nicaieri. Si au gasit carne. S-au intrebat intre ele:  « Carne, ma primesti inapoi acasa ? » Dar ea nu le-a primit. Le-a oprit si le-a lasat sa pipaie imagini si nuante de lumina tacuta.