Din copilărie am avut o noțiune diferită a timpului. Mă
simțeam deja trăită și nu-mi explicam din ce motive se manifesta o asemenea
senzație. Desi acest sentiment nu-mi dădea pace, am fost un copil destul de
curios si dependent emotional de cei din jur. În urmă cu niște ani, un poet
mi-a lăsat o dedicație pe cartea lui care suna astfel: "Ralucai, o poezie
născută din lipsă" Mi-am amintit de golul pe care l-am resimtit
dintotdeauna si cum nici faptele si nici cuvintele nu au fost suficiente pentru
a ma face sa ma simt in siguranta. De fapt, la zece ani copilaria s-a terminat
si am fost nevoira sa ma maturizez. Sa devin acel mic adult care isi poate
salva parintii. Mama imi spunea ca seman cu tata pentru ca eram foarte inchisa.
Tatal meu a suferit o operatie pe creier cand eu aveam zece ani si la putin
timp dupa asta a intrat in coma. In
limbajul meu de copil, a semana cu tata s-a tradus prin sentimentul de a fi
defecta. Eram o papusa stricata si papusarul nu ma mai putea repara. Dedicatia
poetului m-a atins pentru ca mult timp am fost un om invadat de ego. Acea voce care se identifica cu vocea mamei imi spunea ca
sunt un monstru inside out. Am inteles atunci ca e necesar sa imi spun povestea
diferit. Am inceput sa iubesc și durerea. Și ea pe mine. A existat între noi o reciprocitate cum rar
intâlnești. De curând, am renunțat la ea. Sau am renunțat noi între noi. La noi
însene. Încă nu am aflat despre ce a fost vorba. Sau nu voi ști vreodată. Am
spus mai devreme că am abandonat acel sentiment dulce-amărui. Senzația în sine pe care mi-o provocau oamenii. La
vinovăție. La negru. Am lăsat lumina să mă îmbrățișeze. Ca si cum as fi fost un
nou-nascut. Pentru ca, intre noi fie vorba, aproape trezeci de ani am trait o
viata care nu mi-a apartinut. Am scris despre o durere care mi-a fost transmisa
fara voia mea. Iar ce poate fi mai linistitor decat prima respiratie de dupa
furtuna? Ce te poate face sa zambesti mai mult decat momentul trezirii? Clipa
in care deschizi ochii dupa ce i-ai avut lipiti cu mii de straturi de adeziv?
Povesteam mai sus ca am renuntat la durere si la o viata care masurata in ani
se traduce printr-o jumatate din cat ne e dat sa respiram in acest cadru.
Infiorator! Acesti aproape treizeci de ani devin sinonimi cu un blocaj. Dar ii
multumesc durerii totusi. Fara ea, nu as fi putut sa iubesc si sa ma iubesc. În
mine trăiesc foarte multe femei și poate datorită acestui fapt m-am îndrăgostit
de actorie. Prin ea am reușit să mă vindec de o parte din traumele din
copilărie și mi-am povestit altfel viata care (cred eu) nu mi-a apartinut. De
aproape doi ani am reusit sa reduc la tacere in proportie de 80% egoul. L-am
inlocuit cu sunete de pian si chitara. Uitându-mă acum in urma vad ca am avut o
viata splendida in pofida durerii: am fost si jurnalist, am o mama de-a doua
care m-a invatat ce este iubirea materna, am cunoscut o suma de oameni care
m-au facut sa visez, de unsprezece ani fotografii imi fura sufletul , iar
fotografiile m-au ajutat sa-mi dau seama ca monstrul e departe de a avea colti
si solzi, am descoperit teatrul si m-am indragostit iremediabil de cunoasterea
de sine posibila prin intermediul acestei arte. Nu este neapărat vorba de
fericirea pe care mi-o provoacă actoria, însă nu există termeni de comparaţie
între felul în care îmi zvâcnesc venele atunci când joc pe scenă şi cât de
liniştit îmi curge sângele atunci când scriu. Si povestea continua.
