Mi se intampla uneori sa tin ochii atat de stransi incat celelalte simturi mi se ascut. Cu toate astea, gust o placere stranie cand ma pierd in acel spatiu. Cumva atat lucrurile, cat si persoanele din spatiul real isi ascund identitatea, iar eu le recunosc doar respirandu-le. Narile-mi sunt astupate mai tot timpul si doar aromele puternice raman. Celelalte se trec. Ca oamenii. Se trec ca si cum ai pocni din degete. Repeti: "Poc! Magie!" Auzind aceasta formula, pleoapele se grabesc sa se deschida, doar-doar sa ghiceasca noul cadru. Mi se spune ca mi-am pastrat ochi de copil. Unul realmente inocent, dar poc-magie nu-mi aminteste deloc de copilarie. In schimb, ma trezeste intr-un acasa diferit. Unul in care anotimpurile erau delimitate calendaristic, iar la final de martie puteai ghici bobocii de liliac. Isi mijeau petalele pana la jumatatea lui aprilie. E prima data cand ciocnim peretii pret de un anotimp. Prima oara cand imi tin ochii inchisi si imi fac curaj sa te imbratisez. Si parca nu mai doare. Nici macar putin. Doar ca anotimpurile si oamenii imi joaca feste in cadre, iar ochii de copil se incetoseaza..