In secundele moarte, imi invelesc pielea cu franturi din tine. Farame de cuvinte strivite de prea multa tacere. Una pe care doar tu ti-ai imaginat-o. O tacere transformata prea tarziu intr-o casacada de cantece. Note muzicale uitate pe un portativ fara masura. Am spus acum ceva vreme ca e prea tarziu. Timpul nu-si va mai numara pasii in noi atunci cand vom renunta la propriile noastre fantome. Cand imaginile nu ne vor mai spune nimic. Cand privirile isi vor pierde lumina. Acea licarire atat de similara. Oare doar culorile ne diferentiaza? Oare strigatele noastre de ajutor nu au acelasi ecou in prapastiile din oamenii cu chip de lut? Oare filele inchise din acele carti nu au ars aceeasi poveste? Litere pierdute pe randuri sterse...