Niciodata nu am stiut adevarul. Poate o minciuna era mai buna in locul lui cu toate ca mereu am vrut sa-l spun. De fiecare data era altceva : atmosfera era de asa natura incat sa ma reduca la tacere sau el nu merita sa afle acel adevar. Nu am nici cea maivaga idée. Dar ce stiu? Ca am aflat ceva ce nu trebuia? Ca el nu a vrut asta? Doare.. sa dau vina pe mine? Dar oricum a cui e vina? E dificil sa vezi, sa vorbesti,

sa spui… Imi povestea despre importanta sinceritatii in toate clipe si tocmai el a fost cel care a mintit. Ironic. Sau nu.

De fapt nu a eliberat niciun cuvant. Doar a tacut. Sopteste-mi ominciuna frumoasa… o poveste despre o fata care nu a stiut sagaseasca forta necesara pentru a spune clar si raspicat… ea simte…suficiente neadevaruri, nu vrea sa te mai stie atat de adanc in toata fiinta ei… Spune-mi.. e tot ce iti cer.. fara niciun scop. Numaiintrebari retorice. Raspunsurile le ai tu. Sau eu si nu vreau sa le accept? Nu vreau sa victimizez, e prea usor sa fiu considerata o victima. Stiu doar ca te vreau inapoi. Daca vrei, te urasc pentru a te ierta. Numai ca nu constientizezi cat de mult contezi…