Imi zambesti amar si-mi amintesti ca sunt singura-n hora. Daca ai incerca sa patrunzi pe acest taram, ai intelege ca mi-e dor. De mine. Atat...

Oare pe cine mintim?

Pentru tanara care statea in fata barbatului fara nume, cuvintele nu au fost nicicand cele potrivite. A scos, de cele mai multe ori, doar sunete pe care el le intelegea, dar refuza sa-i arate si ei ca nu vorbeste singura. A simtit la fel ca ea in acea noapte de sfarsit de toamna cum isi pierde sufletul printre degete de la prea multa apropiere carnala. Straniu cum ne oferim trupurile atator framantari si ne eliberam atat de usor de ele. Atat de dominari, cat si de oameni. Am inceput sa ratacim si sa ne ratacim in straini. In vulnerabilitatea noastra credem ca suntem puternici. Ca dominam. Ca daca le permitem strainilor sa ne invadeze carnea de prea multe ori, nu ii vom transforma in parte din noi. Parte din dimineti, parte din privirile pe ascuns din momentele in care lumina se incapataneaza sa patrunda in camere atat de reci ca inimile noastre. Oare pe cine mintim? Pe necunoscuti sau pe noi insine? Nici noi nu mai stim...

.............

Te simt ca pe o taietura pe suflet. Una care se obstineaza sa sangereze, desi rana s-a inchis de ceva vreme. Te-am privit cateva minute bune la un moment dat si te-am atins.. dar nu la modul propriu, am crezut ca am patruns zidul pe care il ai construit in jurul sufletului. N-ai inteles ca nu ma aflu aici pentru a te rani, ci doar pentru a te vindeca. De alte rani. De taieturi pe care ti le-au lasat alte persoane in trecut. E atat de straniu ca te-am cunoscut in toamna in care nu mai speram sa se mai intample nimic. In care eram moarta si atat. Si te-am imbratisat si te-am rugat sa nu ma mai eliberezi. Sa ma aperi. Sa nu-mi dai drumul. Sa ma pastrezi asa cum te-am pastrat si eu. Asa cum am invatat sa te las in mine, chiar daca tu fugeai. Nu neaparat de mine... Urmarea? Va mai arde timpul... si ne va arde si pe noi....chiar daca noi nu vrem...

Scrisoare de ramas bun...

Poate gandurile ce urmeaza sa ti le insir nu vor avea nicio semnificatie pentru tine, dar sunt lucruri pe care trebuie sa ti le spun inainte sa-mi iau ramas bun. Simt ca ma sufoc daca nu le eliberez si intre mine si tine, ma aleg pe mine. Asa cum si tu ai face-o daca te-ai afla in locul meu. Desigur, tu nu ai de unde sa stii cum este sa fii in pielea mea pentru simplul motiv ca nu ai capacitatea necesara sa simti in aceeasi maniera ca mine. Esti plamadita din alt aluat si ai invatat diferit anumite lectii. Poate mult prea devreme, insa nu cred ca le-ai inteles asa cum ar fi trebuit. Am incercat sa merg pe aceeasi cale ca si tine, sa privesc dincolo de dulcea minciuna a unei apropieri dintre oameni, insa vezi tu... ei nu inseamna pentru mine atat de putin pe cat semnifica pentru tine. Eu nu ii privesc ca pe niste gandaci, niste instrumente pe care sa le folosesc in drumul spre succes. Te-am simtit foarte aproape de sufletul meu la un moment dat. M-a speriat chiar, dar am reusit sa te indepartez. Stii ce e mai trist? Ca tu nici macar nu stii... 

(ianuarie 2009)

Pentru o vreme m-am simtit in siguranta. Am lasat un om sa aiba grija de mine asa cum nu i-am permis nimanui. Si a fost bine. Am simtit ca ii pasa. Dimineata, cand ne trezeam primeam afectiune. N-a fost o legatura carnala, ci doar ciudata. N-am stiut sa-l apreciez, tocmai pentru ca el apartinea deja altcuiva. Si a fugit.... dor...

Rupta-n mii de farame. Mi-e din ce in ce mai greu sa le adun.Sufletul mi-a ramas la mare. Nu stiu sa respir fara tine...

Seara luminile din sufletul meu se sting cel mai greu. Una cate una, se inchid in mine si ma lasa in noapte sa respir. Abia atunci mai pot sa respir. In rest, ma sufoc. Mi se pune o greutate pe piept si simt ca ma sfaram.  Imi amintesc ca eram fericita in urma cu cateva luni. Atat de fericita incat le zambeam necunoscutilor pe strada. Numai ca am realizat ca a fost o fericire inchipuita. Am confundat fantezia cu realitatea. Era frumoasa minciuna pe care mi-o spuneam in fiecare zi. Era noiembrie. Era sfarsit. Era si nu va mai fi niciodata. 

Poate doar cand voi respira iarasi singura, in absenta unei masti de oxigen. Ciudat, simt ca mi-ai luat totul.  M-am abandonat in tine.... si mi-e dor de mine cea din momentele in care chitara ma adormea... Adio...

Jumatate de gand...

Ninge linistit peste orasul in care se intampla prea multe. In bataile de clipe tacute, iti desenez din fum silueta. Nu-mi mai amintesc clar liniile chipului tau. Era semi-intuneric in acea noapte de sfarsit. Te intrebi daca scriu despre tine? Nu-ti pot raspunde pentru ca nici eu nu mai stiu pe cine mai inchid in aceste randuri. Poate incerc sa te pastrez aici, pentru ca in inima mea nu mai este deloc spatiu. Ar trebui sa dau un Delete sanatos. Sau un Format C. 

Ninge in continuare tacut in orasul in care uneori nu se petrece nimic. Sau in care au loc prea multe din cand in cand. Gandurile se contopesc. Se simt. Traiesc. Poate si incep sa se cunoasca. Cine mai stie despre ce este vorba in propozitie? Sau in fraza? Sau in fictiune? In realitate..... 

Inca ninge si se aud acorduri de chitara... dintr-un trecut indepartat....

Te simt in franturi de clipe care nu-mi mai apartin de ceva vreme. Te respir din secvente cu acorduri pe care nu le-am inteles la acel moment din toamna. Anotimpul in care nu am mai fost eu, ci am jucat niste roluri pe care nu le-am invatat cand trebuia. Totul se desfasura la trecut si nu la prezent. Si respir in unele franturi de clipe acelasi aer de atunci si parca zambesc la fel. Ce nu stiu este daca doar mi se pare sau chiar se intampla... Si ma intreb daca... voi mai trai vreodata acea fericire. Poate doar cu o himera care mi canta la chitara un cantec pe care nu-l voi mai auzi... decat in vis.

N-am mai iubit demult..... dar tu m-ai putea face sa simt iarasi....

....

M-am ascuns pentru o vreme in bratele tale. Nu erau puternice, insa au reusit sa ma cuprinda si ma apere de lumina. Am stiut ca nu vei intarzia in a te distanta, dar am sperat ca himera va dura mai mult de aceasta data. Chiar daca era vorba doar de cateva ceasuri tarzii. Desi nu reprezentam decat o alta femeie pentru tine. O alta. O necunoscuta a careia harta o cunosteai prea bine. Surprinzator de bine. Sa fi fost povestile rostite la un pahar de vin? Sa fi fost irealul care era cat se poate de palpabil? Sa fi fost cantecul mut pe care-l interpretam fara sa vreau cand te priveam dormind? Nici eu nu mai stiu... 

 Am poposit in tine pentru cateva farame de clipe. Si-am fost fericita. Ce cuvant strain.... as putea fericita pentru ca respir, dar in absenta ta aerul e risipit... e degeaba. Parca totul e pe pilot automat. Ma trezesc, imi pun masca zilnica, socializez. Vine noaptea. Vine ora.... si eu astept. Nu-s constienta exact ce mai astept. Stiu doar ca totul pare derizoriu si futil. 

Ti-as scrie. Insa n-as avea ce sa-ti povestesc. Simt ca traiesc pentru a mai sterge inca o zi din calendar. Si trece timpul... iar eu nu mai am rabdare cu el. N-am nici cea mai vaga idee de unde are el.... parca nu i se mai sfarseste.... 

M-am pierdut in tine de cateva ori..... si-am fost intreaga si am apartinut pana la sange si vanatai. Si n-aveam nevoie nici de aer, nici de lumina sau de oameni. Doar de tine..... De fapt, de mine....

Marturisire...

Se intampla lucruri. Lucruri frumoase in viata mea. Mai ales oameni. Apar de nicaieri. Imi amintesc ca nu totul se rezuma la un acord de chitara pe care te trezesti in linistea diminetii. Scara spre cer implica mai multe. Lacrimi. Surasuri. Nopti in care crezi c-ai atins absolutul doar devenind un intreg, cand in realitate totul este compus din suflete care rezoneaza la un pahar de vin. O amestecatura de povesti stiute de persoane straine. Care se cunosc de secole spiritual. E un sentiment straniu de apropiere. De ocrotire si blandete pe care nu l-am mai avut de prea multa vreme. Si zambesc cu adevarat. Asa cum n-am mai facut-o din noiembrie. Cand m-am simtit vie. Desi eram moarta de ani. Si ma tot intreb... de ce o chitara... ma face sa respir... fie ea bas sau solo. Traiesc. E suficient. Te simt dincolo de cuvinte si sunete....