Mi-s buzele uscate de tăcere. O liniște pe care am așteptat-o si pentru care m-am rugat aproape un an. 365 de zile de lupta. De dimineți  la indigo care ar fi trebuit sa mă vindece. Însă daca mă gândesc mai bine nu sufăr de nicio boala incurabila a sufletului, a trupului sau a mintii. Singura particula care nu are ce caută in tablou este o simpla scama. Numai ca starea de soc îmi da iar târcoale si nu știu cum sa deal with it. Scoaterea din sistem a propriului eu te obosește si te transforma intr-un străin ce confunda imaginea din oglinda cu realitatea sau viceversa.

Mi-s umezi ochii de uitare. De fapt, lacrimile ies din ce in ce mai rar. Sau ele se trezesc atunci când le mai las pentru ca n-as vrea sa le permit sa recunoască iar lumina. Nu se vor opri, iar eu voi seca cu adevărat.

Îmi amintesc când te-ai adăpostit ultima data in mine. Dare de lumina, flori de cireș si o brățara mai verde ca iarba a poposit pentru totdeauna intre pereți de păpădii si clape de pian.

 

Mi-s buzele uscate de tăcere

ochii umezi de uitare

brațele orfane de tine,

iar pașii de drumul spre....mine.