Confesiune

Îmi respiri celulele. Îmi alergi sângele în vene și ma lași sa ma odihnesc doar atunci când timpul se oprește din privit. Cumva te traduc prin fiecare pas pe care-l fac în drumul spre un tărâm necunoscut. Ar fi oare diferit dacă as fi fost mai puternica? Ți-am spus de prea multe ori "adio". Am obosit. M-am vindecat și îmbolnăvit de numeroase ori de tine. 
Recunosc aici ca pentru câteva masuri de clipe, te-am simțit atât de aproape. Am respirat același aer, ne-am unit pieile pline de păcat de noi. Ne-am adulmecat fărâma cu fărâma și am zâmbit pentru a nu știu cata oara privindu-ne ochi în ochi. 
Ce ne leagă cu adevărat? De ce ne întoarcem mereu unul în celalalt? De ce nu ne oprim? De ce ma rănești și te rănesc cu o astfel de pofta? Ce-i cu foamea asta de piele? Ce-i cu mine?